Share/Bookmark

luni, 11 iunie 2012

Mon dieu, Paris!

Ante-scriptum: urmează poate cel mai lung post din istoria acestui blog. Nu cred ca este cinstit față de ultimele două zile să-l fragmentez așa că îl pun întreg. Ținând cont că n-am mai postat de ceva vreme, cred că e ok.

În lume sunt mii de locuri ce nu numai merită vizitate, ci pe care e musai să le vezi. În facerea unora omul nu a avut vreun cuvânt de spus. În facerea altora însă, da. Povestea următoare are un personaj principal din a doua categorie.

Suntem înconjurați de locuri de care aflăm din cărți, ni le imaginăm, le atingem uneori în vis, locuri de care ne spun prietenii, locuri pe care le cunoaștem nici noi nu știm de unde. Energia fiecărei amintiri pe care ne-o facem, fiecărei conexiuni neuronale ce ne va permite peste ani să extragem ADN-ul tuturor trăirilor noastre nu cred însă că ține atât de ce vezi, cât mai ales de persoana cu care împarți în covalență respectiva călătorie (fie ea vizuală, auditivă, olfactivă, senzorială, gustativă, intelectuală). Vederea Big Ben-ului este biologic aceeași pentru oricine. Experiența fiecăruia este însă sculptată de zig-zagul personalității celei/celui/celor cu care o împarți.

Avem talentul de a ne da seama prea târziu de brevitatea vieții. Ne petrecem majoritatea timpului ca omizi captive într-un borcan, plutind pe-o apă. O bună parte din viață nu avem puterea de a împinge respectivul container în nici o direcție. Când suntem tineri, când n-avem bani, când amândouă sau mai știu eu ce... La un moment dat însă, ne metamorfozăm. Devenim fluturi și consumăm fiecare Joule pentru a zbura cât mai departe, iar atunci când realizăm că n-o putem face acolo unde vrem, pentru a ne lovi de borcan, poate-poate îl împingem până unde ne este dorința. Niciodată însă nu vom reuși. Lumea asta e prea mare pentru a putea ajunge peste tot. Și atunci nu ne rămâne decât să găsim alte borcane de care să ne alăturăm și cu care să călătorim în locuri. Pentru a te simți bine, trebuie însă să te alături celor mai colorați fluturi.

Eh, în ultimele două zile m-am plimbat prin marele și frumosul Paris alături de unul dintre cei mai frumoși fluturi pe care-i cunosc. Nu puteam cere mai mult. Nu sunt înconjurat de multe borcane, însă în ele cred că găsesc cei mai frumoși oameni. După 10 ani de caleidoscop (și după o negociere cruntă :P), am onoarea de a anunța prima colaborare a Blogului cu Vopsea. Cu cine? Cu cea cu care voi împărți mereu Parisul, Orbita cu Vopsea.

Nu știu, nu am idee dacă am ”scăpat” personajul principal prea devreme. Posibil. În ultimele 48 de ore, Parisul a fost al meu. Și am încercat să fac fiecare secundă să conteze. Iar asta n-a fost greu, cât timp ghid mi-a fost Orbita. Și ce ghid!

Ziua de vineri a început pentru mine atunci când m-am dat jos din tren, seara, după un drum de două ore și jumătate, în Paris Nord. Nu știam (și nici nu-mi doream să aflu atunci; faptul că am aflat acum și știu simt că întregește cumva ultimele două zile) că aveam să petrec una din cele mai frumoase perechi de zile. Primul contact cu metroul parizian, întâlnirea cu Orbita.

Sâmbătă a fost adevăratul tur de forță. Ținând cont că la 10:30 eram încă la coadă la catacombe, speranțele mele de a vedea cât mai mult din Paris se diminuau. Nu mă puteam înșela mai tare. Însă trebuie să călătorim prin amintiri încet. Catacombele și osuarul sunt pe lista mea cu lucruri pe care trebuie neapărat să le văd de când am citit un articol despre ele în National Geographic, acum câțiva ani. Nu m-au dezamăgit. Recomand turul oricui nu are vreo problemă cu a merge printre mii și mii și mii și mii de oase. Experiența îți trezește mai toate simțurile și declanșează o explozie de gânduri. Scriam piese de teatru despre fiecare craniu în care vedeam urma unui glonț (dacă o făceam pentru toate eram încă acolo) - ăsta a trădat, ăsta probabil a murit în urma unui duel pentru inima unei curtezane, asta a fost probabil mult timp vânat de poliție. 6 milioane de schelete din nu mai știu câte cimitire, toate mutate în subteran, în fostele mine de piatră.


Următoarea oprire a fost la Muzeul Louvre. Imens înseamnă prea puțin pentru cât e acel muzeu. Ochii îți sunt ispitiți în dreapta, în stânga, în sus, peste tot. Fiecare celulă fotoreceptivă este absorbită de unde și particule luminoase pe care nu le-a mai cunoscut vreodată. De la apartamentele imperiale, la exponatele din Imperiul Roman, Grecia Antică, Egipt, Mesopotamia, Oceania și Americi, sculpturi, picturi, țesături. Coroanele imperiale, Venus din Milo, Gioconda, codul lui Hammurabi, cam toată aripa dedicată Egiptului sunt obiective pe care toată lumea ar trebui să le vadă, însă puțini, poate prea puțini au norocul s-o facă. Este cred singurul muzeu pe care l-am văzut până acum (și am văzut câteva) pe care l-am simțit ca o mașină a timpului. Una ce merge însă doar înainte căci fără să-mi dau seama au trecut multe ore. Oprind la o cafea, am dat și peste o priveliște cel puțin interesantă. După cum a spus Orbita, așa ceva te-ai aștepta să vezi mai degrabă în Amsterdam, nu în Louvre. La ieșire am dat de o ceainărie superbă (Mariage Freres) printre magazinele din subsolul muzeului. Am considerat că o astfel de zi nu merită decât un ceai foarte fin, așa că mi-am cumpărat Marco Polo, un ceai alb (testat în aceeași noapte, foarte foarte bun). Am rămas uimit când am văzut în vitrină ceai cu aur și ceai cu argint. Astea vor rămâne pentru data viitoare :). La ieșire, mintea mi-a fost amorțită de vederea turnului Eiffel. Mi s-a părut incredibil cum o construcție din metal poate naște trăiri atât de puternice. Sunt grinzi de oțel (prelucrat în România - mersi Orbito) cărora li s-a dat o formă și totuși eram în altă parte. Unul din cele mai cunoscute simboluri din lume a impresionat un rațional.








După o scurtă plimbare prin Grădinile Tuileries, însoțiți de câțiva stropi rătăciți de ploaie, am ajuns în Place de la Concorde, locul decapitării Mariei Antoinette. Pe jos, podul Alexandru, până la turn. Magnific e puțin spus. Copleșitor, pentru că doar eram în Paris. Am făcut câteva poze dar am decis să nu urcăm pentru că am fi așteptat prea mult. Așa că am mers la Trocadero pentru o perspectivă mai bună. Acolo era fan zone-ul campionatului european de fotbal. Da, am asistat neputincios la surprinzătoarea înfrângere a Olandei. Fiind extrem de afectat (a se citi cu sarcasm), am întors decizia luată mai devreme și ne-am pus la coadă. După vreo două ore și un hot dog, eram în vârf, în poate cel mai bun moment al zilei pentru urcat: la apus. Am prins puțin din zi, am prins puțin din noapte, am băut un pahar de champagne (ocazie specială). Ziua se terminase.









Ultimele ore, în ziua de duminică, au fost petrecute cu aceiași ochi mari, însă și cu regret că parcă s-au dus totuși prea repede. Am văzut castelul lui Josephine, bazilica Saint Denis, unde sunt îngropate multe capete încoronate ale Franței. Am fost la Sacre Coeur, am băut ceva în Montmartre. Orbita a plecat cu o oră înaintea mea așa că eu am mai rătăcit puțin. Am ajuns până la Notre Dame pentru că nu puteam pleca din Paris fără să fi văzut catedrala. Parcă pentru a-mi da de înțeles fără urmă de îndoială că mini-vacanța s-a cam terminat, paznicul de la intrarea în catedrală mi-a spus că nu am voie cu bagajul înauntru și nici n-am unde-l lăsa. Așa că Notre Dame rămâne pe data viitoare. Însă arhitectura ei este de asemenea uimitoare. O clipă de zărire a turnului, acum mic, undeva în depărtare și înapoi în gară, unde acum trăiam într-o continuă buclă ultimele 48 de ore. Călătoria s-a terminat, trenul a ajuns în gara din Rotterdam.

Poate în curând despre celelalte călătorii ale mele din ultimele două luni (Amsterdam, Delft, Haga, Dusseldorf).

luni, 27 februarie 2012

Cum să... intri la Oxford?

Uitându-mă ieri prin statisticile ultimelor luni referitoare la traficul pe care l-am avut pe blog, am observat ceva destul de interesant. Fără vreo postare nouă, traficul era constant. Așa că am cercetat chestiunea în detaliu și am văzut ce s-a întâmplat.

Multe Câteva persoane au intrat pe blog din căutări pe google despre Oxford.

Drept urmare, m-am gândit să-mi împărtășesc experiența căpătată anul trecut în acest subiect. Așadar, urmează un mic ghid:

”Cum să intri la Oxford (sau orice altă universitate mare din lume)”

Pasul numărul 1: dacă adresa ta de email seamănă cumva cu una din următoarele: pasaricata25@yahoo.com, bigdickboss44@gmail.com, am_adidasi_mike@kappa.ro, atunci considerăm că ai ajuns pe acest blog din greșeală și se trece la următoarea secvență: se mută săgețica aia cu care dai click în colțul din dreapta sus și se apasă butonul stâng al mausului o dată, pe x. Misiune îndeplinită!

Pasul numărul 2: acesta e unul din cele mai grele, dacă nu chiar cel mai greu. Aici trebuie să te cunoști foarte bine, trebuie să știi foarte bine ce vrei și trebuie să știi de ce ești în stare. Ăsta este pasul care face diferența între tine și toți ceilalți. De mult timp (nici eu nu mai știu exact cât), m-am ghidat după un singur lucru: țintește cât mai sus (în orice aspect al vieții). Nu te mulțumi cu mediocritate. Nicăieri, niciodată. În același timp însă, cunoaște-ți limitele. Știu, aceste două chestii parcă se bat cap în cap. Dar nu-i așa. Mi-am dorit de prin liceu să intru la o universitate ca cea din Oxford. Tot prin liceu am știut că vreau să fac cercetare pe celule stem (țin încă minte momentul când am văzut o copertă a National Geographic cu o poză sub care scria mare: Stem Cells... a fost atât de clar). Dar după liceu m-am înscris la o facultate în România. După facultate am plecat la master în Olanda, nicidecum la Oxford. Știam că la un moment dat voi ajunge acolo, dar am făcut pași mici. Mă puteam înscrie după liceu, aș fi fost respins și viața mea acum poate ar fi fost alta. Nu m-am pus în situația de a eșua. Însă echilibrul e foarte fin: nu te pune în situația de a eșua, dar în același timp fă pași care să te apropie de visul tău. Despre vis pot spune un singur lucru: nu ți-l schimba prea des. Asta nu înseamnă decât că nu ți-l poți atinge.

Pasul numărul 3: nu, nu este vorba despre note. Ponderea lor în procesul de selecție este destul de mică. Eu aveam pe foaia matricolă un 5 la botanică și asta nu m-a oprit (l-am explicat la interviu). Dar este vorba de școală. Nu poți să fi trecut prin ea ca vodă prin lobodă. Nu prea are rost să înveți pentru 10 la toate materiile decât dacă ai o memorie fotografică excepțională. Mai bine te axezi pe ce-ți place, cât timp devii un mic expert în acel domeniu. Iar asta te va ajuta mai târziu, atunci când vei avea nevoie de scrisori de recomandare.

Pasul numărul 4: trimiterea primului email. Să descoperi ce vrei să faci e destul de ușor (sau ar trebui să fie). Să-ți dai seama unde e mai greu. Așa că fă o lista cu țări unde crezi că ți-ar fi bine, caută universitățile de acolo unde crezi că ai putea intra (aducându-ți aminte să țintești sus) și trimite emailuri profesorilor care lucrează pe ce te interesează. Nu 20 de emailuri, unul singur ajunge. Unul care însă trebuie scris bine. Scurt, la obiect, trebuie să te vinzi elegant. Întotdeauna primul email se adresează profesorului/doctorului X. În răspuns respectivul/a se va semna cu prenumele. Așadar al doilea email va putea fi adresat lui Dear Y (unde Y e prenumele, fara alte politețuri). Știu, pare ciudat, dar gândirea occidentală este că respectul nu se arată prin politețuri. Poți să vorbești cu un laureat al premiului Nobel ca și cum ai vorbi cu vecinul, cât timp discuția este ținută la un nivel înalt. CV-ul trebuie atașat acestui prim email.

Exemplu:

Dear Dr. X,

My name is Omul cu Vopseaua. I'm a second year master student, the Master of Science in Molecular Medicine program, from Erasmus MC.

I am writing you to inquire about a PhD studentship in your group.

As stated in my CV (which is attached to this email), my first year master project was in Gene Regulation, in prof. Y's lab. There I studied the molecular basis of long-range beta-globin gene activation, using state of the art techniques. I am currently doing my thesis project in prof. Z's lab, working on the regulatory influences of Bmp and Hedgehog factors on the generation, expansion and maintenance of hematopoietic stem cells in the mouse embryo, supervised by dr. W, a post-doc in the lab. Basically, I am interested in the genetic cascades (Runx1, Gata2, Notch1) triggered by BMP and Hh that are involved in the generation and expansion of hematopoietic stem cells. For this project I was able to obtain a grant from the Royal Dutch Academy of Arts and Sciences (KNAW).

I was in the audience last year, when you held a seminar at Erasmus. I found it very interesting and it made me think of a career in hematopoiesis research. I was delighted to see on the WIMM website that there are PhD studentships available in your lab. In a recent conversation, besides staying in Z's group, she also advised me to contact you.

It would be very helpful if you could offer me some additional details about the project.

Thank you and I'm looking forward to hearing from you!

Best regards,
Omul cu Vopseaua

Ingredientele de bază ale primului email: formula de adresare corectă, o succintă prezentare a ce faci acum, a ce vrei să faci și a motivului pentru care vrei să faci acel lucru. Aaa, și un CV.

Anexă la pasul numărul 5: scrisoarea de intenție. În ea transmiți cam aceleași idei ca în acel prim email, însă mult mai bine articulate și prezentate. Scrisoarea de intenție este personală, este portița care lasă să se vadă cât de tare îți dorești un lucru. Poți să faci orice legături vrei, cât timp au legătura cu ce-ți dorești (eu mi-am început scrisoarea spunând că de mic copil, de când îmi urmăream părinții cum își pregăteau lecțiile de a doua zi, de când răsfoiam manualele lor de biologie fără să știu măcar să citesc, eram atras de știință - sau ceva de genul ăsta).Să nu-ți fie frică să folosești cuvinte mari! Trebuie detaliate eventualele premii, burse, activități extracurriculare. Nu te sfii să te lauzi. Aproape ostentativ chiar. Din scrisoarea de intenție trebuie să reiasă că ești tare, că ești destul de pregătit/ă, că știi unde ți-e locul dar că nu bați câmpii.
 
Pasul numărul 5: răspunsul poate veni sau nu. De cele mai multe ori însă, vine. Dacă e pozitiv sau negativ depinde doar de ce caută respectivul profesor. Dacă schimbul de informație te-a convins, trimiți toate hârtiile necesare (foaie matricolă, diplome, traduceri, scrisoare de intenție etc. - e o mică bătaie de cap cu toate astea dar merită). Interviul este o altă parte foarte importantă. Și poate cea mai stresantă. Se poate face în două moduri: în persoană, fiind chemat/ă pentru câteva zile la instituția respectivă (teoretic pe banii lor) sau pe net. Oricum ar fi, ținuta trebuie să fie impecabilă. Chiar daca îl ai pe net și stai la tine acasă, poți să n-ai pantaloni sau chiloți pe tine dar ce se vede în webcam trebuie să sclipească. Liniște, o conexiune bună sunt alte două lucruri importante pentru interviul pe net. La interviul propriu-zis trebuie să interacționezi. Trebuie să discuți, trebuie să fii în stare să-ți transmiți ideile, trebuie să fii în stare să înțelegi ideile transmise de cei care ți se adresează, trebuie să nu-ți fie frică dacă nu înțelegi ceva. Cunoaște publicațiile grupului căruia vrei să te alături, cunoaște progresele importante din acel subiect din ultimii ani, cunoaște CV-ul profesorului pe care l-ai contactat inițial. Poți cere câteva secunde de gândire, poți să spui că nu știi (și atunci e bine să întrebi despre ce nu știi). E mai bine decât să spui prostii. E intimidant să ai 3-4 profesori în față care te studiază din priviri și încearcă să-și dea seama dacă ești omul potrivit pentru ce caută ei în 30-40 de minute. Însă nu trebuie să arăți că ești intimidat/ă. Ține un pahar cu apă lângă tine, respiră regulat, sunt oameni la fel ca tine. Interviul poate fi și o experiență foarte plăcută. Asta ți-ai dorit până acum, pentru asta ai muncit, acum profită și absoarbe fiecare secundă a lui. Doar ăsta era țelul nu? Să ajungi să interacționezi cu astfel de oameni. După sfârșitul interviului, nimic nu mai depinde de tine. Dacă ai făcut tot ce-ai putut relaxează-te, dacă simți că ai dat-o în bară cu ceva relaxează-te :) nu mai poți schimba nimic. Din proprie experiență pot spune că chiar dacă ți se pare că ai dat-o-n bară cu ceva rău de tot, în realitate fie nu ai dat-o deloc, fie nu a fost nici de departe atât de rău cum ți se pare.

Pasul numărul 6: dacă toate au mers bine, la câteva luni după trimiterea tuturor actelor poți primi ceva asemănător:



Dacă nu, asta e. Oricare ar fi deznodământul, este o experiență care te va ajuta enorm mai departe. Și niciodată nu este prea târziu pentru a încerca iar.

Lucruri de zis probabil că mai sunt, dar le-am uitat eu. Baftă și felicitări oricui e destul de ambițios încât să încerce.

sâmbătă, 25 februarie 2012

Inimă într-o placă - aproape

Da, stiu, pe blog a fost secetă mare. Mare de tot. S-au întâmplat multe lucruri interesante, iar faptul că acum sunt master of science și mi-am început doctoratul este unul din ele.

Această micuță ploaie ce întrerupe seceta este cauzată de ceva ce mie mi s-a părut absolut senzațional, un rezultat al cercetării pe care o fac acum. Un rezultat neașteptat și care a venit ca mărul lui Newton, exact când eu vroiam altceva.

Înainte de a vă arăta, trebuie o mică lecție de biologie. Răbdare și încredere. Sau dacă nu, treci direct la film.

În acest moment fac cercetare pe celule stem embrionare. Liniile de celule stem embrionare se derivă cultivând embrionul în stadiul de blastulă (un stadiu timpuriu în care practic este o bilă de celule învelită de alt strat de celule din care se vor forma țesuturile extra-embrionare - placenta, etc.) într-un amestec de proteine care ajută la derivarea acestui tip de celule. Făcând eu acest lucru, am avut surpriza ca acum câteva zile să observ în una din plăci celule cardiace. Avem o teorie acum despre cum s-au format, știm în mare de ce, nu este nimic senzațional, astfel de celule se diferențiază ușor. Însă atunci când vezi prima dată astfel de celule este uimitor. Îți vine greu să crezi. Aaa, poate am uitat să menționez ceva. Celulele cardiace se contractă. Singurele și de capul lor. Regulat, la unison, este ceva absolut incredibil de văzut. Unde cu o zi în urmă aveam celule care nu făceau nimic, a doua zi am văzut celule ce se contractau.

Filmarea este însă de o calitate destul de slabă pentru că nu am avut timp să fac una bună și a trebuit să improvizez. În primul film sunt celulele crescute de mine, în al doilea sunt celule cardiace umane (ale mele sunt de șoareci) care se văd mai clar.
 

miercuri, 24 august 2011

Loom

Până-mi apăr teza și devin Master of Science (nu mai mult de câteva zeci de ore), așadar până voi avea timp pentru a continua seria despre Dumnezeu, vă las să vă delectați cu o animație absolut superbă.


Loom from Polynoid on Vimeo.

PS: a se vedea fullscreen, in HD.

marți, 19 iulie 2011

Despre religie și alte supersiții - Ipoteza Dumnezeu

În acest episod nu voi ataca defectele sau calitățile unui Dumnezeu biblic, Yahweh, sau Iisus, Allah, Zeus sau Baal.

În schimb, ipoteza sună cam așa: există un super-om, o inteligență supranaturală care voit a proiectat și creat universul cu tot ce e în el, inclusiv noi.

Seria asta va propune alternativa: orice inteligență creativă sau suficient de complexă pentru a proiecta ceva există doar ca un produs finit al unui proces extensiv de evoluție graduală.

Politeismul
Nu este clar de ce trecerea de la politeism la monoteism ar trebui considerată o îmbunătățire. Dar așa se întâmplă. Enciclopedia Catolică respinge atât politeismul cât și ateismul în 2 propoziții: ”Ateismul formal, dogmatic este auto-negat și niciodată nu a câștigat respectul unui număr considerabil de oameni. În aceeași situație este și politeismul, care deși poate fi acceptat ușor de imaginația oamenilor, nu poate satisface vreodată mintea unui filozof.”

Creștinii ar trebui să renunțe la acest raționament. Râuri de cerneală (și sânge) medievală au curs pentru analiza misterului trinității. Arius din Alexandria, în secolul patru nega faptul că Iisus este consubstanțial cu Dumnezeu (din aceeași substanță sau esență). Întrebarea logică ce urmează este: care substanță? Ce esență? Totuși această controversă a împărțit creștinismul în două iar împăratul Constantin a ordonat ca toate copiile cărții lui Arius să fie arse.

Așadar, avem un Dumnezeu în trei părți sau avem trei zei în unul? Din nou, Enciclopedia Catolică (nu am putut găsi un sinonim ortodox, dar ambele religii fac parte din creștinism) are un raționament tipic teologic (atenție, poate provoca explodarea capului): ”În unitatea Dumnezeirii sunt trei Persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, aceste trei persoane fiind distincte între ele. Prin urmare, în cuvintele Crezului Atanasian: Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu și Sfântul Duh e Dumnezeu, dar totuși nu sunt trei Dumnezei, ci unul singur.” Te doare capul?

Enciclopedia îl citează și pe teologul din secolul trei Sfântul Grigore Lucrătorul de Miracole: ”Prin urmare nimic nu este creat, nimic nu este interdependent în Trinitate: nimic nu a fost adăugat de parcă nu ar fi existat la un moment dat: prin urmare Tatăl nu a fost vreodată fară Fiu, nici Fiul fără Sfântul Duh: iar această Trinitate este de neclintit și de nealterat pe vecie.” Clar? Thomas Jefferson avea dreptate când spunea: ”Ridiculizarea este singura armă ce poate fi folosită împotriva unor propoziții neinteligibile. Ideile trebuie să fie distincte înainte ca rațiunea să acționeze asupra lor; și nici un om nu a avut vreo idee distinctă despre trinitate.”

Însă trinitatea este dusă mai departe de Romano-Catolici și ortodocși, căci se alătură și Fecioara Maria (o zeiță în toate în afară de nume, care probabil e pe locul 2 în topul rugăciunilor adresate). Dar asta nu e tot. Acestor 4 li se alătură o armată de sfinți, care dacă nu sunt semi-zei, cu siguranță sunt specialiști pe domeniul lor. Forumul comunității catolice (din nou, îmi lipsește fratele ortodox) listează 5.120 de sfinți, cu specializări în: dureri abdominale, traficanți de arme, oase rupte, geniști, boli ale sistemului excretor șamd. Adăugăm și îngerii și arhanghelii și ajungem la o ditamai grămada. Trebuie însă să recunoaștem că creștinii sunt specialiști în inventarea detaliilor și ținerea pasului cu tehnologia.

Trecând peste politeism și sutele de religii politeiste existente, va trebui să-mi cer scuze în fața cititoarelor pentru folosirea pronumelor în continuare. Dumnezeul biblic este clar bărbat iar toate pronumele referitoare la el sunt bineînțeles de sex masculin. Mi-ar fi plăcut să fie de gen neutru sau să nu aibă sex, însă se pare că nu pot evita asta. Dar până la urmă care e diferența dintre un bărbat inexistent și o femeie inexistentă?

De asemenea, cred că ai mei cititori nu cred în vreun bărbos ce stă pe un nor pufos și ne studiază. De aceea nu zăbovesc pe acest lucru. Această distracție (cu sensul de atenție greșit îndreptată) este mai rău decât irelevantă. Absurditatea ei este calculată astfel încât să distragă atenția de la faptul că orice fel de zeu este la fel de irațional.

Monoteismul
Cea mai veche religie abrahamică dintre cele trei existente, și în mod clar cea care le-a precedat este iudaismul. În timpul ocupării romane a Palestinei, creștinismul a fost fondat de Paul din Tarsus ca o religie mai puțin nemiloasă și mai puțin exclusivistă. Câteva secole mai târziu Mohammed și adepții lui s-au întors la monoteismul necompromițător și exclusivist al originalului iudaic, însă au bazat islamul pe o nouă carte, Coranul, adăugând o puternică ideologie militară pentru răspândirea ”noii” religii. Și creștinismul a fost răspândit cu sabia, încă din vremea lui Constatin, continuând cu Cruciadele, Conquistadorii și alte campanii misionare. În posturile următoare nu voi considera cele trei religii ca fiind separate decât dacă menționez asta. De asemenea, după cum am zis în primul post, mă voi concentra pe creștinism și mai ales ortodoxism pentru că-l cunosc mai bine. Despre budism și confucianism nu voi discuta pentru că le consider mai mult sisteme etice sau filozofii de viață, nu religii.

De ce este agnosticismul sărac?
Nu este nimic în neregulă cu a fi agnostic atunci când dovezile lipsesc într-un sens sau altul. Carl Sagan s-a declarat agnostic când a fost întrebat dacă există viață în altă parte a universului. Agnosticismul este o alegere bună în multe întrebări științifice, cum ar fi: ce a cauzat extincția din Permian? Ar trebui însă să fim agnostici și când vine vorba de religie și existența lui Dumnezeu?

Există două feluri de agnosticism: unul temporar, alegerea legitimă atunci când o întrebare are un răspuns, dar nu putem ajunge la el din lipsa dovezilor, din lipsa studiului lor sau din lipsa înțelegerii lor. Exemplul extincției din Permian cade în această categorie. Este un răspuns clar acolo, un adevăr, însă încă nu putem ajunge la el.

Agnosticismul permanent este pentru întrebări care nu vor putea primi răspuns vreodată, oricâte dovezi am strânge pentru simplul motiv că noțiunea de dovadă este inaplicabilă. Un exemplu este întrebarea filozofică (recent am aflat că e o dilemă filozofică, eu îmi pun această întrebare din copilărie): albastrul meu este același albastru pe care-l vezi tu? Sau albastrul tău este de fapt verde, dar ai fost învățat de mic că se numește albastru?

Agnosticismul permanent este legat de câțiva cercetători și alți intelectuali de întrebarea: există Dumnezeu? Din acest agnosticism trag însă eronat concluzia că existența sau inexistența lui Dumnezeu au o probabilitate egală.

Eu însă sunt de acord cu Dawkins, care spune că întrebarea referitoare la Dumnezeu aparține primei categorii de agnosticism. Fie există, fie nu. Este o întrebare științifică; într-o zi vom cunoaște răspunsul fără urmă de îndoială, dar până atunci putem aduce ca argument destul de solid legile probabilității.

De-a lungul istoriei multe întrebări considerate fără răspuns (ca aceasta) au primit unul. În 1835 de exemplu, filozoful francez Auguste Comte spunea că nu vom putea studia vreodată, prin vreo metodă, compoziția chimică a stelelor si structura lor minerologică. În timpul vieții lui Comte, Fraunhofer a folosit spectroscopia pentru a face exact acest lucru.

Să luăm un spectru de posibilități și să plasăm judecata umană despre existența lui Dumnezeu în liniile respective, între două extreme de certitudine. Spectrul este continuu, însă putem ”rupe” 7 pași:

1. Teiștii convinși. Probabilitatea ca Dumnezeu să existe este de 100%. După cum zicea C.G. Jung, ”Eu nu cred, eu știu.”
2. O probabilitate foarte mare, dar nu 100%. Teiștii de facto. ”Nu pot știi cu siguranță, dar cred cu tărie în Dumnezeu și îmi trăiesc viața presupunând că există”.
3. Peste 50%, dar nu foarte ridicată. Practic agnostic dar tinzând spre teism. ”Sunt foarte nesigur, dar tind să cred în Dumnezeu.”
4. Exact 50%. Agnosticii complet imparțiali. ”Existența sau inexistența lui Dumnezeu sunt la fel de probabile/improbabile.”
5. Mai puțin de 50%, dar nu foarte scăzut. Practic agnostic, dar tinzând spre ateism. ”Nu știu dacă există Dumnezeu, dar sunt sceptic.”
6. O probabilitate foarte scăzuta, apropiată de 0.Ateist de facto. ”Nu pot știi cu siguranță dar cred că Dumnezeu este foarte improbabil și-mi trăiesc viața ca și când nu ar exista.”
7. Ateiștii convinși: ”Știu că nu exista Dumnezeu cu aceeași convingere a lui Jung că există unul.”

Eu personal intru în 6-6.5. Aș fi surprins dacă mulți atei ar intra în 7, dar l-am pus pentru că am pus și 1. Iar în prima categorie sunt mulți, mulți de tot.

După cum am zis mai sus, faptul că nu știm încă cu siguranță dacă există sau nu Dumnezeu nu înseamnă că probabilitatea este de 50-50%. Nu știu dacă vedem același roșu și nu putem afla vreodată, însă șansele nu sunt 50-50%.

Deoarece existența unui zeu invizibil și de nedetectat (așa cum sunt toți, coincidență sau nu) nu poate fi demonstrată, ne uităm la probabilitate. Între noi fie vorba, asta este cea mai tare chestie reușită vreodată de religie: faptul că a convins lumea că nu cei care cred în Dumnezeu trebuie să-i demonstreze existența, ci cei care nu cred, inexistența. Lucru de altfel imposibil. Această eroare este magistral ilustrată de parabola ceainicului lui Bertrand Russell:
”Mulți ortodocși vorbesc de parcă e treaba scepticilor să demonstreze falsitatea unor dogme, și nu a dogmaticilor să le demonstreze. Aceasta este, bineînțeles, o greșeală. Dacă eu aș sugera că între Terra și Marte găsim un ceainic din porțelan aflat într-o orbită eliptică în jurul soarelui, nimeni nu mi-ar putea dărâma declarația, cu condiția să fiu suficient de grijuliu încât să menționez și că ceainicul este atât de mic încât nici cele mai puternice telescoape nu-l pot observa. Dar dacă aș continua spunând că din moment ce afirmația mea nu poate fi dovedită falsă, este intolerabil ca rațiunea umană să se îndoiască de ea, aș fi considerat pe drept ca vorbind prostii. Dacă însă existența unui asemenea ceainic ar fi atestată de o carte antică, predată ca adevăr sacru în fiecare duminică și inserată în mintea copiilor la școală, ezitarea de a accepta existența unui asemenea ceainic ar deveni un semn al excentricității și ar îndreptăți pe cel ce se îndoiește să se prezinte la psihiatru, sau la Inchiziție, în vremuri apuse.”

Variații pe această temă sunt multe: inorogul roz invizibil, intangibil și de nedetectat, monstrul zburător din spaghete, care are aceleași atribute.  Știm însă că nu există un ceainic, un inorog, un monstru zburător din spaghete, însă avem probleme în a extrapola inexistența lor în religie.

Mulți teologi moderni consideră că știința nu are nici o legătură cu religia și deci nu se poate implica în studiul existenței unei ființe superioare. Afirmație total stupidă, ce continuă liniile demult trasate. Nici un progres științific nu a fost făcut vreodată după un astfel de dialog: ”-Auzi, oare cum funcționează X? -Prin puterea lui Dumnezeu.” Un astfel de răspuns anulează din start orice nevoie de argumentare, orice sete a rațiunii pentru o explicație logică și simplă. Cum să nu se implice știința într-o astfel de întrebare? Dacă nu s-ar implica știința, atunci ce te face să crezi că religia poate răspunde unei asemenea întrebări?

Sunt absolut convins că dacă ar apărea fie și cea mai infimă dovadă științifică ce ar susține existența unei ființe superioare, aceasta ar fi aruncată în ochii ateilor.

Și să nu credeți că teologii respectă ce susțin. A fost făcut la un moment dat un experiment. Au fost luați niște bolnavi (aceeași boală, aceleași variabile) și împărțiți în două grupuri. Pentru un grup s-au rugat membrii unor biserici în fiecare duminică, pentru celălalt grup nu. Acest experiment vroia să arate puterea rugăciunii. Surprinzător (hahaha), nu a fost observată nici o diferență (1802 pacienți, 6 spitale, 2.4 milioane de dolari cheltuite pentru această porcărie - din partea unei fundații religioase). Experimentul a primit și o continuare: pacienții celor două grupuri au fost informați că fie se roagă cineva pentru ei, fie că nu (membrii celuilalt grup). Rezultatele acestui experiment au arătat însă o diferență. Însă nu este cea la care te aștepți: cei care știau că se roagă cineva pentru ei s-au însănătoșit mai greu decât cei care știau că nu se roagă nimeni pentru ei. Poate din cauza stressului, poate din cauza lipsei efortului depus pentru a se face bine.

Revenind în loc de încheiere la răspunsul lui Carl Sagan, bănuiesc că răspunsul lui astăzi ar fi altfel. Apariția vieții implică anumite condiții. Presupunând că șansa ca pe o planetă să fie îndeplinite toate condițiile (temperatură, compoziție atmosferică, etc.) este de 1 la un miliard, tot ar exista 1 miliard de planete pe care e posibil să găsim viață. Totul ține de probabilitate. Iar probabilitatea ca un creator să existe este extrem de mică din simplul motiv că acel creator ar fi trebuit creat la rândul lui sau ar fi trebuit să evolueze dintr-o formă inferioară.

În episodul următor, dovezile pentru existența lui Dumnezeu.

luni, 18 iulie 2011

Despre religie și alte superstiții - Respect meritat?

Julian Baggini: ”Ce cred mulți atei este că deși existența în univers este doar fizică, din aceasta prind viață minți, frumusețe, emoții, valori morale - pe scurt, întreaga serie de fenomene care dă bogăție vieții umane.”

sâmbătă, 16 iulie 2011

Despre religie și alte superstiții - Prolog

Încep această serie din mai multe motive. În primul rând, la fel ca în cazul seriei despre evoluție, aș vrea să trezesc rațiunea. În al doilea rând pentru că mulți dintre cei care se consideră credincioși (și mai ales ortodocși) nu știu de fapt în ce cred. Iar în al treilea, însă cu siguranță nu în ultimul rând, pentru că mulți nu știu că au și varianta de a nu îmbrățișa vreuna din religii.

marți, 12 iulie 2011

Deznodământul ultimelor 3 săptămâni

După ce m-am plimbat ca vodă prin lobodă pe la un Institut Max Planck si Oxford, lucrurile s-au mai clarificat zilelele trecute. Și dacă unele s-au clarificat, altele sunt mai tulburi ca niciodată.

Nu am primit a doua ofertă la Oxford. Ar fi fost chiar culmea să fi intrat la Oxford de două ori într-un an. Probabil ăsta mi-ar fi fost sfârșitul deoarece nu cred că m-aș fi trezit din beție :)

Chiar dacă am primit această veste, am refuzat oferta venită de la Max Planck. Mi-a plăcut grupul, mi-a plăcut șefa, mi-au plăcut proiectele propuse, însă intuiția mi-a spus să nu accept. Poate pentru că doar mi-au plăcut și nu m-am îndrăgostit până peste cap de ele. Oricare ar fi explicația, emailul de refuz este trimis.

Am ajuns astfel la o singură variantă. Să rămân la Erasmus, tot în Institutul de Celule Stem, într-un grup care lucrează pe celule stem embrionare și care are o poziție disponibilă. Sunt foarte mulți aplicanți, să văd ce-o ieși. Partea faină e proiectul, din care pot ieși câteva articole tari, poate chiar un Nature-două. Din două una: fie primesc această poziție și plec la post-doc la Oxford (sau Cambridge, nu mă deranjează, însă mie-mi place Oxford mai mult), fie nu o primesc și atunci mai încerc în toamnă la Oxford, Cambridge și poate Edinburgh (deși pot ajunge acolo și acum, e doar o variantă de rezervă).

Așadar obiectivele mele rămân aceleași. Asta deoarece cu cât ți le schimbi mai des, cu atât mai mult înseamnă că nu reușești să ți le atingi.

Asta doar dacă nu cumva are vreunul din cititorii mei 40.000 de lire rătăcite undeva prin casă și este dispus să mi le dea mie pentru a semna contractul pentru prima ofertă primită de la Oxford.

duminică, 3 iulie 2011

Evoluția - Punct final

Pe lângă selecția naturală pe care am văzut-o ieri (și nu pot accentua destul de tare și prin destule repetiții ce e selecția naturală: propagarea non-întâmplătoare a unor mutații aleatoare SAU propagarea și acumularea caracterelor îmbunătățite în defavoarea celor care aduc un dezavantaj), mai avem si selecție sexuală.