Până-mi apăr teza și devin Master of Science (nu mai mult de câteva zeci de ore), așadar până voi avea timp pentru a continua seria despre Dumnezeu, vă las să vă delectați cu o animație absolut superbă.
Loom from Polynoid on Vimeo.
PS: a se vedea fullscreen, in HD.
miercuri, 24 august 2011
marți, 19 iulie 2011
Despre religie și alte supersiții - Ipoteza Dumnezeu
În acest episod nu voi ataca defectele sau calitățile unui Dumnezeu biblic, Yahweh, sau Iisus, Allah, Zeus sau Baal.
În schimb, ipoteza sună cam așa: există un super-om, o inteligență supranaturală care voit a proiectat și creat universul cu tot ce e în el, inclusiv noi.
Seria asta va propune alternativa: orice inteligență creativă sau suficient de complexă pentru a proiecta ceva există doar ca un produs finit al unui proces extensiv de evoluție graduală.
Politeismul
Nu este clar de ce trecerea de la politeism la monoteism ar trebui considerată o îmbunătățire. Dar așa se întâmplă. Enciclopedia Catolică respinge atât politeismul cât și ateismul în 2 propoziții: ”Ateismul formal, dogmatic este auto-negat și niciodată nu a câștigat respectul unui număr considerabil de oameni. În aceeași situație este și politeismul, care deși poate fi acceptat ușor de imaginația oamenilor, nu poate satisface vreodată mintea unui filozof.”
Creștinii ar trebui să renunțe la acest raționament. Râuri de cerneală (și sânge) medievală au curs pentru analiza misterului trinității. Arius din Alexandria, în secolul patru nega faptul că Iisus este consubstanțial cu Dumnezeu (din aceeași substanță sau esență). Întrebarea logică ce urmează este: care substanță? Ce esență? Totuși această controversă a împărțit creștinismul în două iar împăratul Constantin a ordonat ca toate copiile cărții lui Arius să fie arse.
Așadar, avem un Dumnezeu în trei părți sau avem trei zei în unul? Din nou, Enciclopedia Catolică (nu am putut găsi un sinonim ortodox, dar ambele religii fac parte din creștinism) are un raționament tipic teologic (atenție, poate provoca explodarea capului): ”În unitatea Dumnezeirii sunt trei Persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, aceste trei persoane fiind distincte între ele. Prin urmare, în cuvintele Crezului Atanasian: Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu și Sfântul Duh e Dumnezeu, dar totuși nu sunt trei Dumnezei, ci unul singur.” Te doare capul?
Enciclopedia îl citează și pe teologul din secolul trei Sfântul Grigore Lucrătorul de Miracole: ”Prin urmare nimic nu este creat, nimic nu este interdependent în Trinitate: nimic nu a fost adăugat de parcă nu ar fi existat la un moment dat: prin urmare Tatăl nu a fost vreodată fară Fiu, nici Fiul fără Sfântul Duh: iar această Trinitate este de neclintit și de nealterat pe vecie.” Clar? Thomas Jefferson avea dreptate când spunea: ”Ridiculizarea este singura armă ce poate fi folosită împotriva unor propoziții neinteligibile. Ideile trebuie să fie distincte înainte ca rațiunea să acționeze asupra lor; și nici un om nu a avut vreo idee distinctă despre trinitate.”
Însă trinitatea este dusă mai departe de Romano-Catolici și ortodocși, căci se alătură și Fecioara Maria (o zeiță în toate în afară de nume, care probabil e pe locul 2 în topul rugăciunilor adresate). Dar asta nu e tot. Acestor 4 li se alătură o armată de sfinți, care dacă nu sunt semi-zei, cu siguranță sunt specialiști pe domeniul lor. Forumul comunității catolice (din nou, îmi lipsește fratele ortodox) listează 5.120 de sfinți, cu specializări în: dureri abdominale, traficanți de arme, oase rupte, geniști, boli ale sistemului excretor șamd. Adăugăm și îngerii și arhanghelii și ajungem la o ditamai grămada. Trebuie însă să recunoaștem că creștinii sunt specialiști în inventarea detaliilor și ținerea pasului cu tehnologia.
Trecând peste politeism și sutele de religii politeiste existente, va trebui să-mi cer scuze în fața cititoarelor pentru folosirea pronumelor în continuare. Dumnezeul biblic este clar bărbat iar toate pronumele referitoare la el sunt bineînțeles de sex masculin. Mi-ar fi plăcut să fie de gen neutru sau să nu aibă sex, însă se pare că nu pot evita asta. Dar până la urmă care e diferența dintre un bărbat inexistent și o femeie inexistentă?
De asemenea, cred că ai mei cititori nu cred în vreun bărbos ce stă pe un nor pufos și ne studiază. De aceea nu zăbovesc pe acest lucru. Această distracție (cu sensul de atenție greșit îndreptată) este mai rău decât irelevantă. Absurditatea ei este calculată astfel încât să distragă atenția de la faptul că orice fel de zeu este la fel de irațional.
Monoteismul
Cea mai veche religie abrahamică dintre cele trei existente, și în mod clar cea care le-a precedat este iudaismul. În timpul ocupării romane a Palestinei, creștinismul a fost fondat de Paul din Tarsus ca o religie mai puțin nemiloasă și mai puțin exclusivistă. Câteva secole mai târziu Mohammed și adepții lui s-au întors la monoteismul necompromițător și exclusivist al originalului iudaic, însă au bazat islamul pe o nouă carte, Coranul, adăugând o puternică ideologie militară pentru răspândirea ”noii” religii. Și creștinismul a fost răspândit cu sabia, încă din vremea lui Constatin, continuând cu Cruciadele, Conquistadorii și alte campanii misionare. În posturile următoare nu voi considera cele trei religii ca fiind separate decât dacă menționez asta. De asemenea, după cum am zis în primul post, mă voi concentra pe creștinism și mai ales ortodoxism pentru că-l cunosc mai bine. Despre budism și confucianism nu voi discuta pentru că le consider mai mult sisteme etice sau filozofii de viață, nu religii.
De ce este agnosticismul sărac?
Nu este nimic în neregulă cu a fi agnostic atunci când dovezile lipsesc într-un sens sau altul. Carl Sagan s-a declarat agnostic când a fost întrebat dacă există viață în altă parte a universului. Agnosticismul este o alegere bună în multe întrebări științifice, cum ar fi: ce a cauzat extincția din Permian? Ar trebui însă să fim agnostici și când vine vorba de religie și existența lui Dumnezeu?
Există două feluri de agnosticism: unul temporar, alegerea legitimă atunci când o întrebare are un răspuns, dar nu putem ajunge la el din lipsa dovezilor, din lipsa studiului lor sau din lipsa înțelegerii lor. Exemplul extincției din Permian cade în această categorie. Este un răspuns clar acolo, un adevăr, însă încă nu putem ajunge la el.
Agnosticismul permanent este pentru întrebări care nu vor putea primi răspuns vreodată, oricâte dovezi am strânge pentru simplul motiv că noțiunea de dovadă este inaplicabilă. Un exemplu este întrebarea filozofică (recent am aflat că e o dilemă filozofică, eu îmi pun această întrebare din copilărie): albastrul meu este același albastru pe care-l vezi tu? Sau albastrul tău este de fapt verde, dar ai fost învățat de mic că se numește albastru?
Agnosticismul permanent este legat de câțiva cercetători și alți intelectuali de întrebarea: există Dumnezeu? Din acest agnosticism trag însă eronat concluzia că existența sau inexistența lui Dumnezeu au o probabilitate egală.
Eu însă sunt de acord cu Dawkins, care spune că întrebarea referitoare la Dumnezeu aparține primei categorii de agnosticism. Fie există, fie nu. Este o întrebare științifică; într-o zi vom cunoaște răspunsul fără urmă de îndoială, dar până atunci putem aduce ca argument destul de solid legile probabilității.
De-a lungul istoriei multe întrebări considerate fără răspuns (ca aceasta) au primit unul. În 1835 de exemplu, filozoful francez Auguste Comte spunea că nu vom putea studia vreodată, prin vreo metodă, compoziția chimică a stelelor si structura lor minerologică. În timpul vieții lui Comte, Fraunhofer a folosit spectroscopia pentru a face exact acest lucru.
Să luăm un spectru de posibilități și să plasăm judecata umană despre existența lui Dumnezeu în liniile respective, între două extreme de certitudine. Spectrul este continuu, însă putem ”rupe” 7 pași:
1. Teiștii convinși. Probabilitatea ca Dumnezeu să existe este de 100%. După cum zicea C.G. Jung, ”Eu nu cred, eu știu.”
2. O probabilitate foarte mare, dar nu 100%. Teiștii de facto. ”Nu pot știi cu siguranță, dar cred cu tărie în Dumnezeu și îmi trăiesc viața presupunând că există”.
3. Peste 50%, dar nu foarte ridicată. Practic agnostic dar tinzând spre teism. ”Sunt foarte nesigur, dar tind să cred în Dumnezeu.”
4. Exact 50%. Agnosticii complet imparțiali. ”Existența sau inexistența lui Dumnezeu sunt la fel de probabile/improbabile.”
5. Mai puțin de 50%, dar nu foarte scăzut. Practic agnostic, dar tinzând spre ateism. ”Nu știu dacă există Dumnezeu, dar sunt sceptic.”
6. O probabilitate foarte scăzuta, apropiată de 0.Ateist de facto. ”Nu pot știi cu siguranță dar cred că Dumnezeu este foarte improbabil și-mi trăiesc viața ca și când nu ar exista.”
7. Ateiștii convinși: ”Știu că nu exista Dumnezeu cu aceeași convingere a lui Jung că există unul.”
Eu personal intru în 6-6.5. Aș fi surprins dacă mulți atei ar intra în 7, dar l-am pus pentru că am pus și 1. Iar în prima categorie sunt mulți, mulți de tot.
După cum am zis mai sus, faptul că nu știm încă cu siguranță dacă există sau nu Dumnezeu nu înseamnă că probabilitatea este de 50-50%. Nu știu dacă vedem același roșu și nu putem afla vreodată, însă șansele nu sunt 50-50%.
Deoarece existența unui zeu invizibil și de nedetectat (așa cum sunt toți, coincidență sau nu) nu poate fi demonstrată, ne uităm la probabilitate. Între noi fie vorba, asta este cea mai tare chestie reușită vreodată de religie: faptul că a convins lumea că nu cei care cred în Dumnezeu trebuie să-i demonstreze existența, ci cei care nu cred, inexistența. Lucru de altfel imposibil. Această eroare este magistral ilustrată de parabola ceainicului lui Bertrand Russell:
”Mulți ortodocși vorbesc de parcă e treaba scepticilor să demonstreze falsitatea unor dogme, și nu a dogmaticilor să le demonstreze. Aceasta este, bineînțeles, o greșeală. Dacă eu aș sugera că între Terra și Marte găsim un ceainic din porțelan aflat într-o orbită eliptică în jurul soarelui, nimeni nu mi-ar putea dărâma declarația, cu condiția să fiu suficient de grijuliu încât să menționez și că ceainicul este atât de mic încât nici cele mai puternice telescoape nu-l pot observa. Dar dacă aș continua spunând că din moment ce afirmația mea nu poate fi dovedită falsă, este intolerabil ca rațiunea umană să se îndoiască de ea, aș fi considerat pe drept ca vorbind prostii. Dacă însă existența unui asemenea ceainic ar fi atestată de o carte antică, predată ca adevăr sacru în fiecare duminică și inserată în mintea copiilor la școală, ezitarea de a accepta existența unui asemenea ceainic ar deveni un semn al excentricității și ar îndreptăți pe cel ce se îndoiește să se prezinte la psihiatru, sau la Inchiziție, în vremuri apuse.”
Variații pe această temă sunt multe: inorogul roz invizibil, intangibil și de nedetectat, monstrul zburător din spaghete, care are aceleași atribute. Știm însă că nu există un ceainic, un inorog, un monstru zburător din spaghete, însă avem probleme în a extrapola inexistența lor în religie.
Mulți teologi moderni consideră că știința nu are nici o legătură cu religia și deci nu se poate implica în studiul existenței unei ființe superioare. Afirmație total stupidă, ce continuă liniile demult trasate. Nici un progres științific nu a fost făcut vreodată după un astfel de dialog: ”-Auzi, oare cum funcționează X? -Prin puterea lui Dumnezeu.” Un astfel de răspuns anulează din start orice nevoie de argumentare, orice sete a rațiunii pentru o explicație logică și simplă. Cum să nu se implice știința într-o astfel de întrebare? Dacă nu s-ar implica știința, atunci ce te face să crezi că religia poate răspunde unei asemenea întrebări?
Sunt absolut convins că dacă ar apărea fie și cea mai infimă dovadă științifică ce ar susține existența unei ființe superioare, aceasta ar fi aruncată în ochii ateilor.
Și să nu credeți că teologii respectă ce susțin. A fost făcut la un moment dat un experiment. Au fost luați niște bolnavi (aceeași boală, aceleași variabile) și împărțiți în două grupuri. Pentru un grup s-au rugat membrii unor biserici în fiecare duminică, pentru celălalt grup nu. Acest experiment vroia să arate puterea rugăciunii. Surprinzător (hahaha), nu a fost observată nici o diferență (1802 pacienți, 6 spitale, 2.4 milioane de dolari cheltuite pentru această porcărie - din partea unei fundații religioase). Experimentul a primit și o continuare: pacienții celor două grupuri au fost informați că fie se roagă cineva pentru ei, fie că nu (membrii celuilalt grup). Rezultatele acestui experiment au arătat însă o diferență. Însă nu este cea la care te aștepți: cei care știau că se roagă cineva pentru ei s-au însănătoșit mai greu decât cei care știau că nu se roagă nimeni pentru ei. Poate din cauza stressului, poate din cauza lipsei efortului depus pentru a se face bine.
Revenind în loc de încheiere la răspunsul lui Carl Sagan, bănuiesc că răspunsul lui astăzi ar fi altfel. Apariția vieții implică anumite condiții. Presupunând că șansa ca pe o planetă să fie îndeplinite toate condițiile (temperatură, compoziție atmosferică, etc.) este de 1 la un miliard, tot ar exista 1 miliard de planete pe care e posibil să găsim viață. Totul ține de probabilitate. Iar probabilitatea ca un creator să existe este extrem de mică din simplul motiv că acel creator ar fi trebuit creat la rândul lui sau ar fi trebuit să evolueze dintr-o formă inferioară.
În episodul următor, dovezile pentru existența lui Dumnezeu.
În schimb, ipoteza sună cam așa: există un super-om, o inteligență supranaturală care voit a proiectat și creat universul cu tot ce e în el, inclusiv noi.
Seria asta va propune alternativa: orice inteligență creativă sau suficient de complexă pentru a proiecta ceva există doar ca un produs finit al unui proces extensiv de evoluție graduală.
Politeismul
Nu este clar de ce trecerea de la politeism la monoteism ar trebui considerată o îmbunătățire. Dar așa se întâmplă. Enciclopedia Catolică respinge atât politeismul cât și ateismul în 2 propoziții: ”Ateismul formal, dogmatic este auto-negat și niciodată nu a câștigat respectul unui număr considerabil de oameni. În aceeași situație este și politeismul, care deși poate fi acceptat ușor de imaginația oamenilor, nu poate satisface vreodată mintea unui filozof.”
Creștinii ar trebui să renunțe la acest raționament. Râuri de cerneală (și sânge) medievală au curs pentru analiza misterului trinității. Arius din Alexandria, în secolul patru nega faptul că Iisus este consubstanțial cu Dumnezeu (din aceeași substanță sau esență). Întrebarea logică ce urmează este: care substanță? Ce esență? Totuși această controversă a împărțit creștinismul în două iar împăratul Constantin a ordonat ca toate copiile cărții lui Arius să fie arse.
Așadar, avem un Dumnezeu în trei părți sau avem trei zei în unul? Din nou, Enciclopedia Catolică (nu am putut găsi un sinonim ortodox, dar ambele religii fac parte din creștinism) are un raționament tipic teologic (atenție, poate provoca explodarea capului): ”În unitatea Dumnezeirii sunt trei Persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, aceste trei persoane fiind distincte între ele. Prin urmare, în cuvintele Crezului Atanasian: Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu și Sfântul Duh e Dumnezeu, dar totuși nu sunt trei Dumnezei, ci unul singur.” Te doare capul?
Enciclopedia îl citează și pe teologul din secolul trei Sfântul Grigore Lucrătorul de Miracole: ”Prin urmare nimic nu este creat, nimic nu este interdependent în Trinitate: nimic nu a fost adăugat de parcă nu ar fi existat la un moment dat: prin urmare Tatăl nu a fost vreodată fară Fiu, nici Fiul fără Sfântul Duh: iar această Trinitate este de neclintit și de nealterat pe vecie.” Clar? Thomas Jefferson avea dreptate când spunea: ”Ridiculizarea este singura armă ce poate fi folosită împotriva unor propoziții neinteligibile. Ideile trebuie să fie distincte înainte ca rațiunea să acționeze asupra lor; și nici un om nu a avut vreo idee distinctă despre trinitate.”
Însă trinitatea este dusă mai departe de Romano-Catolici și ortodocși, căci se alătură și Fecioara Maria (o zeiță în toate în afară de nume, care probabil e pe locul 2 în topul rugăciunilor adresate). Dar asta nu e tot. Acestor 4 li se alătură o armată de sfinți, care dacă nu sunt semi-zei, cu siguranță sunt specialiști pe domeniul lor. Forumul comunității catolice (din nou, îmi lipsește fratele ortodox) listează 5.120 de sfinți, cu specializări în: dureri abdominale, traficanți de arme, oase rupte, geniști, boli ale sistemului excretor șamd. Adăugăm și îngerii și arhanghelii și ajungem la o ditamai grămada. Trebuie însă să recunoaștem că creștinii sunt specialiști în inventarea detaliilor și ținerea pasului cu tehnologia.
Trecând peste politeism și sutele de religii politeiste existente, va trebui să-mi cer scuze în fața cititoarelor pentru folosirea pronumelor în continuare. Dumnezeul biblic este clar bărbat iar toate pronumele referitoare la el sunt bineînțeles de sex masculin. Mi-ar fi plăcut să fie de gen neutru sau să nu aibă sex, însă se pare că nu pot evita asta. Dar până la urmă care e diferența dintre un bărbat inexistent și o femeie inexistentă?
De asemenea, cred că ai mei cititori nu cred în vreun bărbos ce stă pe un nor pufos și ne studiază. De aceea nu zăbovesc pe acest lucru. Această distracție (cu sensul de atenție greșit îndreptată) este mai rău decât irelevantă. Absurditatea ei este calculată astfel încât să distragă atenția de la faptul că orice fel de zeu este la fel de irațional.
Monoteismul
Cea mai veche religie abrahamică dintre cele trei existente, și în mod clar cea care le-a precedat este iudaismul. În timpul ocupării romane a Palestinei, creștinismul a fost fondat de Paul din Tarsus ca o religie mai puțin nemiloasă și mai puțin exclusivistă. Câteva secole mai târziu Mohammed și adepții lui s-au întors la monoteismul necompromițător și exclusivist al originalului iudaic, însă au bazat islamul pe o nouă carte, Coranul, adăugând o puternică ideologie militară pentru răspândirea ”noii” religii. Și creștinismul a fost răspândit cu sabia, încă din vremea lui Constatin, continuând cu Cruciadele, Conquistadorii și alte campanii misionare. În posturile următoare nu voi considera cele trei religii ca fiind separate decât dacă menționez asta. De asemenea, după cum am zis în primul post, mă voi concentra pe creștinism și mai ales ortodoxism pentru că-l cunosc mai bine. Despre budism și confucianism nu voi discuta pentru că le consider mai mult sisteme etice sau filozofii de viață, nu religii.
De ce este agnosticismul sărac?
Nu este nimic în neregulă cu a fi agnostic atunci când dovezile lipsesc într-un sens sau altul. Carl Sagan s-a declarat agnostic când a fost întrebat dacă există viață în altă parte a universului. Agnosticismul este o alegere bună în multe întrebări științifice, cum ar fi: ce a cauzat extincția din Permian? Ar trebui însă să fim agnostici și când vine vorba de religie și existența lui Dumnezeu?
Există două feluri de agnosticism: unul temporar, alegerea legitimă atunci când o întrebare are un răspuns, dar nu putem ajunge la el din lipsa dovezilor, din lipsa studiului lor sau din lipsa înțelegerii lor. Exemplul extincției din Permian cade în această categorie. Este un răspuns clar acolo, un adevăr, însă încă nu putem ajunge la el.
Agnosticismul permanent este pentru întrebări care nu vor putea primi răspuns vreodată, oricâte dovezi am strânge pentru simplul motiv că noțiunea de dovadă este inaplicabilă. Un exemplu este întrebarea filozofică (recent am aflat că e o dilemă filozofică, eu îmi pun această întrebare din copilărie): albastrul meu este același albastru pe care-l vezi tu? Sau albastrul tău este de fapt verde, dar ai fost învățat de mic că se numește albastru?
Agnosticismul permanent este legat de câțiva cercetători și alți intelectuali de întrebarea: există Dumnezeu? Din acest agnosticism trag însă eronat concluzia că existența sau inexistența lui Dumnezeu au o probabilitate egală.
Eu însă sunt de acord cu Dawkins, care spune că întrebarea referitoare la Dumnezeu aparține primei categorii de agnosticism. Fie există, fie nu. Este o întrebare științifică; într-o zi vom cunoaște răspunsul fără urmă de îndoială, dar până atunci putem aduce ca argument destul de solid legile probabilității.
De-a lungul istoriei multe întrebări considerate fără răspuns (ca aceasta) au primit unul. În 1835 de exemplu, filozoful francez Auguste Comte spunea că nu vom putea studia vreodată, prin vreo metodă, compoziția chimică a stelelor si structura lor minerologică. În timpul vieții lui Comte, Fraunhofer a folosit spectroscopia pentru a face exact acest lucru.
Să luăm un spectru de posibilități și să plasăm judecata umană despre existența lui Dumnezeu în liniile respective, între două extreme de certitudine. Spectrul este continuu, însă putem ”rupe” 7 pași:
1. Teiștii convinși. Probabilitatea ca Dumnezeu să existe este de 100%. După cum zicea C.G. Jung, ”Eu nu cred, eu știu.”
2. O probabilitate foarte mare, dar nu 100%. Teiștii de facto. ”Nu pot știi cu siguranță, dar cred cu tărie în Dumnezeu și îmi trăiesc viața presupunând că există”.
3. Peste 50%, dar nu foarte ridicată. Practic agnostic dar tinzând spre teism. ”Sunt foarte nesigur, dar tind să cred în Dumnezeu.”
4. Exact 50%. Agnosticii complet imparțiali. ”Existența sau inexistența lui Dumnezeu sunt la fel de probabile/improbabile.”
5. Mai puțin de 50%, dar nu foarte scăzut. Practic agnostic, dar tinzând spre ateism. ”Nu știu dacă există Dumnezeu, dar sunt sceptic.”
6. O probabilitate foarte scăzuta, apropiată de 0.Ateist de facto. ”Nu pot știi cu siguranță dar cred că Dumnezeu este foarte improbabil și-mi trăiesc viața ca și când nu ar exista.”
7. Ateiștii convinși: ”Știu că nu exista Dumnezeu cu aceeași convingere a lui Jung că există unul.”
Eu personal intru în 6-6.5. Aș fi surprins dacă mulți atei ar intra în 7, dar l-am pus pentru că am pus și 1. Iar în prima categorie sunt mulți, mulți de tot.
După cum am zis mai sus, faptul că nu știm încă cu siguranță dacă există sau nu Dumnezeu nu înseamnă că probabilitatea este de 50-50%. Nu știu dacă vedem același roșu și nu putem afla vreodată, însă șansele nu sunt 50-50%.
Deoarece existența unui zeu invizibil și de nedetectat (așa cum sunt toți, coincidență sau nu) nu poate fi demonstrată, ne uităm la probabilitate. Între noi fie vorba, asta este cea mai tare chestie reușită vreodată de religie: faptul că a convins lumea că nu cei care cred în Dumnezeu trebuie să-i demonstreze existența, ci cei care nu cred, inexistența. Lucru de altfel imposibil. Această eroare este magistral ilustrată de parabola ceainicului lui Bertrand Russell:
”Mulți ortodocși vorbesc de parcă e treaba scepticilor să demonstreze falsitatea unor dogme, și nu a dogmaticilor să le demonstreze. Aceasta este, bineînțeles, o greșeală. Dacă eu aș sugera că între Terra și Marte găsim un ceainic din porțelan aflat într-o orbită eliptică în jurul soarelui, nimeni nu mi-ar putea dărâma declarația, cu condiția să fiu suficient de grijuliu încât să menționez și că ceainicul este atât de mic încât nici cele mai puternice telescoape nu-l pot observa. Dar dacă aș continua spunând că din moment ce afirmația mea nu poate fi dovedită falsă, este intolerabil ca rațiunea umană să se îndoiască de ea, aș fi considerat pe drept ca vorbind prostii. Dacă însă existența unui asemenea ceainic ar fi atestată de o carte antică, predată ca adevăr sacru în fiecare duminică și inserată în mintea copiilor la școală, ezitarea de a accepta existența unui asemenea ceainic ar deveni un semn al excentricității și ar îndreptăți pe cel ce se îndoiește să se prezinte la psihiatru, sau la Inchiziție, în vremuri apuse.”
Variații pe această temă sunt multe: inorogul roz invizibil, intangibil și de nedetectat, monstrul zburător din spaghete, care are aceleași atribute. Știm însă că nu există un ceainic, un inorog, un monstru zburător din spaghete, însă avem probleme în a extrapola inexistența lor în religie.
Mulți teologi moderni consideră că știința nu are nici o legătură cu religia și deci nu se poate implica în studiul existenței unei ființe superioare. Afirmație total stupidă, ce continuă liniile demult trasate. Nici un progres științific nu a fost făcut vreodată după un astfel de dialog: ”-Auzi, oare cum funcționează X? -Prin puterea lui Dumnezeu.” Un astfel de răspuns anulează din start orice nevoie de argumentare, orice sete a rațiunii pentru o explicație logică și simplă. Cum să nu se implice știința într-o astfel de întrebare? Dacă nu s-ar implica știința, atunci ce te face să crezi că religia poate răspunde unei asemenea întrebări?
Sunt absolut convins că dacă ar apărea fie și cea mai infimă dovadă științifică ce ar susține existența unei ființe superioare, aceasta ar fi aruncată în ochii ateilor.
Și să nu credeți că teologii respectă ce susțin. A fost făcut la un moment dat un experiment. Au fost luați niște bolnavi (aceeași boală, aceleași variabile) și împărțiți în două grupuri. Pentru un grup s-au rugat membrii unor biserici în fiecare duminică, pentru celălalt grup nu. Acest experiment vroia să arate puterea rugăciunii. Surprinzător (hahaha), nu a fost observată nici o diferență (1802 pacienți, 6 spitale, 2.4 milioane de dolari cheltuite pentru această porcărie - din partea unei fundații religioase). Experimentul a primit și o continuare: pacienții celor două grupuri au fost informați că fie se roagă cineva pentru ei, fie că nu (membrii celuilalt grup). Rezultatele acestui experiment au arătat însă o diferență. Însă nu este cea la care te aștepți: cei care știau că se roagă cineva pentru ei s-au însănătoșit mai greu decât cei care știau că nu se roagă nimeni pentru ei. Poate din cauza stressului, poate din cauza lipsei efortului depus pentru a se face bine.
Revenind în loc de încheiere la răspunsul lui Carl Sagan, bănuiesc că răspunsul lui astăzi ar fi altfel. Apariția vieții implică anumite condiții. Presupunând că șansa ca pe o planetă să fie îndeplinite toate condițiile (temperatură, compoziție atmosferică, etc.) este de 1 la un miliard, tot ar exista 1 miliard de planete pe care e posibil să găsim viață. Totul ține de probabilitate. Iar probabilitatea ca un creator să existe este extrem de mică din simplul motiv că acel creator ar fi trebuit creat la rândul lui sau ar fi trebuit să evolueze dintr-o formă inferioară.
În episodul următor, dovezile pentru existența lui Dumnezeu.
luni, 18 iulie 2011
Despre religie și alte superstiții - Respect meritat?
Julian Baggini: ”Ce cred mulți atei este că deși existența în univers este doar fizică, din aceasta prind viață minți, frumusețe, emoții, valori morale - pe scurt, întreaga serie de fenomene care dă bogăție vieții umane.”
sâmbătă, 16 iulie 2011
Despre religie și alte superstiții - Prolog
Încep această serie din mai multe motive. În primul rând, la fel ca în cazul seriei despre evoluție, aș vrea să trezesc rațiunea. În al doilea rând pentru că mulți dintre cei care se consideră credincioși (și mai ales ortodocși) nu știu de fapt în ce cred. Iar în al treilea, însă cu siguranță nu în ultimul rând, pentru că mulți nu știu că au și varianta de a nu îmbrățișa vreuna din religii.
marți, 12 iulie 2011
Deznodământul ultimelor 3 săptămâni
După ce m-am plimbat ca vodă prin lobodă pe la un Institut Max Planck si Oxford, lucrurile s-au mai clarificat zilelele trecute. Și dacă unele s-au clarificat, altele sunt mai tulburi ca niciodată.
Nu am primit a doua ofertă la Oxford. Ar fi fost chiar culmea să fi intrat la Oxford de două ori într-un an. Probabil ăsta mi-ar fi fost sfârșitul deoarece nu cred că m-aș fi trezit din beție :)
Chiar dacă am primit această veste, am refuzat oferta venită de la Max Planck. Mi-a plăcut grupul, mi-a plăcut șefa, mi-au plăcut proiectele propuse, însă intuiția mi-a spus să nu accept. Poate pentru că doar mi-au plăcut și nu m-am îndrăgostit până peste cap de ele. Oricare ar fi explicația, emailul de refuz este trimis.
Am ajuns astfel la o singură variantă. Să rămân la Erasmus, tot în Institutul de Celule Stem, într-un grup care lucrează pe celule stem embrionare și care are o poziție disponibilă. Sunt foarte mulți aplicanți, să văd ce-o ieși. Partea faină e proiectul, din care pot ieși câteva articole tari, poate chiar un Nature-două. Din două una: fie primesc această poziție și plec la post-doc la Oxford (sau Cambridge, nu mă deranjează, însă mie-mi place Oxford mai mult), fie nu o primesc și atunci mai încerc în toamnă la Oxford, Cambridge și poate Edinburgh (deși pot ajunge acolo și acum, e doar o variantă de rezervă).
Așadar obiectivele mele rămân aceleași. Asta deoarece cu cât ți le schimbi mai des, cu atât mai mult înseamnă că nu reușești să ți le atingi.
Asta doar dacă nu cumva are vreunul din cititorii mei 40.000 de lire rătăcite undeva prin casă și este dispus să mi le dea mie pentru a semna contractul pentru prima ofertă primită de la Oxford.
Nu am primit a doua ofertă la Oxford. Ar fi fost chiar culmea să fi intrat la Oxford de două ori într-un an. Probabil ăsta mi-ar fi fost sfârșitul deoarece nu cred că m-aș fi trezit din beție :)
Chiar dacă am primit această veste, am refuzat oferta venită de la Max Planck. Mi-a plăcut grupul, mi-a plăcut șefa, mi-au plăcut proiectele propuse, însă intuiția mi-a spus să nu accept. Poate pentru că doar mi-au plăcut și nu m-am îndrăgostit până peste cap de ele. Oricare ar fi explicația, emailul de refuz este trimis.
Am ajuns astfel la o singură variantă. Să rămân la Erasmus, tot în Institutul de Celule Stem, într-un grup care lucrează pe celule stem embrionare și care are o poziție disponibilă. Sunt foarte mulți aplicanți, să văd ce-o ieși. Partea faină e proiectul, din care pot ieși câteva articole tari, poate chiar un Nature-două. Din două una: fie primesc această poziție și plec la post-doc la Oxford (sau Cambridge, nu mă deranjează, însă mie-mi place Oxford mai mult), fie nu o primesc și atunci mai încerc în toamnă la Oxford, Cambridge și poate Edinburgh (deși pot ajunge acolo și acum, e doar o variantă de rezervă).
Așadar obiectivele mele rămân aceleași. Asta deoarece cu cât ți le schimbi mai des, cu atât mai mult înseamnă că nu reușești să ți le atingi.
Asta doar dacă nu cumva are vreunul din cititorii mei 40.000 de lire rătăcite undeva prin casă și este dispus să mi le dea mie pentru a semna contractul pentru prima ofertă primită de la Oxford.
duminică, 3 iulie 2011
Evoluția - Punct final
Pe lângă selecția naturală pe care am văzut-o ieri (și nu pot accentua destul de tare și prin destule repetiții ce e selecția naturală: propagarea non-întâmplătoare a unor mutații aleatoare SAU propagarea și acumularea caracterelor îmbunătățite în defavoarea celor care aduc un dezavantaj), mai avem si selecție sexuală.
sâmbătă, 2 iulie 2011
Evoluția - Partea a IVa
Încet-încet ne apropiem de finalul acestei serii. În penultima parte vom vorbi despre evoluția observată în laborator, fără intervenție antropică sau supranaturală.
Este vorba despre experimentul evoluției pe termen lung a Escherichia coli, experiment pornit de Richard Lenski, încă în derulare și pornit în 1988. Este un experiment ce urmărește modificările genetice în 12 populații aproape identice (și veți vedea de ce aproape) de E. coli. În februarie 2010 s-a ajuns la generația cu numărul 50.000.
Este vorba despre experimentul evoluției pe termen lung a Escherichia coli, experiment pornit de Richard Lenski, încă în derulare și pornit în 1988. Este un experiment ce urmărește modificările genetice în 12 populații aproape identice (și veți vedea de ce aproape) de E. coli. În februarie 2010 s-a ajuns la generația cu numărul 50.000.
joi, 30 iunie 2011
Jurnal de călătorie - Final
Au trecut două săptămâni ca o clipire.
Marți mi-am luat adio de la Oxford. După interviu, care nu a mers extraordinar (nici de rău, dar nici de bine), am luat pentru ultima dată (în viitorul apropiat) la pas magnificul oraș. Mi s-a părut extrem de potrivit ca la ultima cină, în loc de pâine și vin (sic!), să mănânc fish and chips și să beau un ultim ale, Pride of Oxford.
După masă am absorbit tot ce am putut din oraș în câteva ore: Radcliffe Camera, câteva colegii, biblioteca Bodleian, turnurile visătoare. Pentru câteva minute, am uitat de mine și de brevitatea timpului rămas și am preferat să stau pe treptele clădirii Clarendon și să citesc.
A doua zi, adică ieri, m-am întors în Rotterdam. Am văzut că și englezii au incapabilii lor. În aeroport, la check-in (căci nu am găsit vreo imprimanta pentru a-mi face check-in-ul singur), unei gagici i-au trebuit minute bune să găsească un cod de țară pentru România. A căutat în pașaport, a întrebat două vecine. Până la urmă a băgat OTP și a terminat treaba. Dar pentru ca nu cumva să plec cu vreo urmă de îndoiala asupra inteligenței și pregătirii ei (sau a lipsei lor), mă lovește cu întrebarea: aveți viză? (În gând - duduie incompetentă,) nu-mi trebuie viză.
Cam atât pentru aceste două săptămâni. Recomand oricui are drum spre Marea Britanie o oprire de 2-3 zile la Oxford.
Acum mi se pare că olandezii circulă pe partea ”greșită” a drumului.
Marți mi-am luat adio de la Oxford. După interviu, care nu a mers extraordinar (nici de rău, dar nici de bine), am luat pentru ultima dată (în viitorul apropiat) la pas magnificul oraș. Mi s-a părut extrem de potrivit ca la ultima cină, în loc de pâine și vin (sic!), să mănânc fish and chips și să beau un ultim ale, Pride of Oxford.
După masă am absorbit tot ce am putut din oraș în câteva ore: Radcliffe Camera, câteva colegii, biblioteca Bodleian, turnurile visătoare. Pentru câteva minute, am uitat de mine și de brevitatea timpului rămas și am preferat să stau pe treptele clădirii Clarendon și să citesc.
A doua zi, adică ieri, m-am întors în Rotterdam. Am văzut că și englezii au incapabilii lor. În aeroport, la check-in (căci nu am găsit vreo imprimanta pentru a-mi face check-in-ul singur), unei gagici i-au trebuit minute bune să găsească un cod de țară pentru România. A căutat în pașaport, a întrebat două vecine. Până la urmă a băgat OTP și a terminat treaba. Dar pentru ca nu cumva să plec cu vreo urmă de îndoiala asupra inteligenței și pregătirii ei (sau a lipsei lor), mă lovește cu întrebarea: aveți viză? (În gând - duduie incompetentă,) nu-mi trebuie viză.
Cam atât pentru aceste două săptămâni. Recomand oricui are drum spre Marea Britanie o oprire de 2-3 zile la Oxford.
Acum mi se pare că olandezii circulă pe partea ”greșită” a drumului.
duminică, 26 iunie 2011
Jurnal de călătorie - A doua zi în Oxford
Orașul ăsta nu mă lasă să dorm.
Plăcerea vieții mele e să dorm până la prânz. Cu toate acestea, azi parcă îmi șoptea orașul în ureche: hai, trezește-te, marș la plimbat. Așa că m-am trezit și am băgat plimbare (nu e bine să ignori vocile pe care le auzi din neant...).
Oxfordul, orașul turnurilor visătoare, după cum bine îl caracteriza Matthew Arnold, este unul care trișează fizica. Atunci când te plimbi pe străzile vechi de sute de ani și te ia durerea de gât de la unghiul aproape imposibil în care trebuie să-l ții, uiți o dimensiune. Te plimbi doar în spațiu, iar atemporalitatea te înfășoară. Cât timp dreptul urmează stângul și viceversa, ești nemuritor. Clădirile la care te uiți au chiar și 800 de ani. Tu de ce n-ai avea?
Am intrat în trei muzee azi. Este extraordinar faptul că nu plătești intrarea. Doar este orașul unde informațiile te invadează din toate direcțiile. Ești doar rugat, dacă vrei, să lași cât te ține buzunarul, fiind necesare în medie 2 lire/persoană pentru întreținerea lor.
Așadar, am intrat în Muzeul Istoriei Științei, Muzeul Pitt Rivers (antropologie, civilizație, istorie etnografică) și bineînțeles Muzeul de Istorie Naturală. Am văzut Jurassic Park prin '93 sau '94. E filmul care m-a împins definitiv spre știință (unii tocilari au Star Wars, alții Star Trek, eu am Jurassic Park). A durat ”doar” 17 ani până am văzut un T-Rex și un Triceratops la 15 cm de mine. Și mi-a plăcut la nebunie și aranjarea vitrinelor ce tratau evoluția hominizilor și a omului. Nu ai cum să nu accepți evoluția când vezi fosilele.
Suvenirul pe care mi l-am cumpărat azi este The God Delusion, de Richard Dawkins (raportez după ce-o citesc).
Ieri mi-am băgat camera într-o ședință de psihanaliză, încercând să-i explic că trebuie să-și facă treaba, chiar dacă e intimidant ce pozează. M-a ascultat azi, dar doar pentru vreo 4-5 poze. După aceea s-a rușinat iar.
Queen's College:
Turnul University Church St Mary the Virgin:
Și două magazine drăguțe:
Mâine pregătirea finală pentru interviu.
Plăcerea vieții mele e să dorm până la prânz. Cu toate acestea, azi parcă îmi șoptea orașul în ureche: hai, trezește-te, marș la plimbat. Așa că m-am trezit și am băgat plimbare (nu e bine să ignori vocile pe care le auzi din neant...).
Oxfordul, orașul turnurilor visătoare, după cum bine îl caracteriza Matthew Arnold, este unul care trișează fizica. Atunci când te plimbi pe străzile vechi de sute de ani și te ia durerea de gât de la unghiul aproape imposibil în care trebuie să-l ții, uiți o dimensiune. Te plimbi doar în spațiu, iar atemporalitatea te înfășoară. Cât timp dreptul urmează stângul și viceversa, ești nemuritor. Clădirile la care te uiți au chiar și 800 de ani. Tu de ce n-ai avea?
Am intrat în trei muzee azi. Este extraordinar faptul că nu plătești intrarea. Doar este orașul unde informațiile te invadează din toate direcțiile. Ești doar rugat, dacă vrei, să lași cât te ține buzunarul, fiind necesare în medie 2 lire/persoană pentru întreținerea lor.
Așadar, am intrat în Muzeul Istoriei Științei, Muzeul Pitt Rivers (antropologie, civilizație, istorie etnografică) și bineînțeles Muzeul de Istorie Naturală. Am văzut Jurassic Park prin '93 sau '94. E filmul care m-a împins definitiv spre știință (unii tocilari au Star Wars, alții Star Trek, eu am Jurassic Park). A durat ”doar” 17 ani până am văzut un T-Rex și un Triceratops la 15 cm de mine. Și mi-a plăcut la nebunie și aranjarea vitrinelor ce tratau evoluția hominizilor și a omului. Nu ai cum să nu accepți evoluția când vezi fosilele.
Suvenirul pe care mi l-am cumpărat azi este The God Delusion, de Richard Dawkins (raportez după ce-o citesc).
Ieri mi-am băgat camera într-o ședință de psihanaliză, încercând să-i explic că trebuie să-și facă treaba, chiar dacă e intimidant ce pozează. M-a ascultat azi, dar doar pentru vreo 4-5 poze. După aceea s-a rușinat iar.
Queen's College:
sâmbătă, 25 iunie 2011
Jurnal de călătorie - Partea a IIa
După călătoria destul de interesantă de acum câteva zile, din Gottingen, azi am purces pe un nou drum. Dimineața mi-a început pe la 2 jumate astfel: ”Pi*da mă-tii de adunătură netrebnică de circuite și rezistențe, taci în pi*da mă-tii!” (autorul a folosit repetiția în acest caz pentru a accentua disprețul și ura purtate față de orice aparat făcut și inventat de mâna omului pentru a-l trezi, scoțând astfel la iveală natura sadomasochistă a ființei umane).
După această experiență neplăcută cu tehnologia, am luat frumușel un taxi până la gară, din gară trenul până la Schiphol, iar de acolo avionul până la Londra, aeroportul Heathrow. Zborul a decurs cam așa: Bună ziua, bun venit la bord. Pregătiți-vă pentru decolare. Am ajuns deasupra stratului de nori, am petrecut acolo vreo 4-5 minute, după aceea am început coborârea. În total vreo 40-45 de minute. M-a încercat un sentiment extraordinar atunci când am coborât sub nori (care cred că erau la 50 de metri de sol) și am văzut mașinile circulând invers. Sentiment ce a revenit mai târziu când am auzit lumea vorbind. Mă pregătesc de 15 ani să ajung în UK și se pare că tot nepregătit am fost.
Partea interesantă acum urmează, pentru că numai câteva persoane știau care este destinația finală de azi: OXFORD. Acel Oxford, orașul ce găzduiește extraordinara universitate, acel Oxford prin care s-au plimbat Halley, Golding, Tolkien, Lawrence, Bhutto, Mr. Bean (aka Rowan Atkinson), visul, unicul. Asta pentru că marți am un al doilea interviu pentru o poziție aici. De fapt e al treilea, dacă iau în considerare interviul pe care l-am avut în toamnă (ce a rezultat într-o ofertă pe care însă nu o pot accepta pentru că nu este finanțată în totalitate) și cel preliminar, la telefon, de acum două săptămâni pentru această poziție. E un proiect destul de interesant, în care m-aș ocupa de celulele stem leucemice. Însă trebuie să fac o treabă bună marți.
După ce am ajuns, pe la 10, în hotel (impropriu spus hotel, este o casă pentru oaspeți) am tras un somn de vreo 3 ore. Trezit cu forțe proaspete am plecat să fac cunoștință cu visul.
Prima dată m-am oprit la un pub ( The White Horse) pentru d-ale gurii, iar după aceea am luat autobuzul spre Oxford (căci acum stau în Headington, pentru că e mai aproape de institutul unde am interviu - 10 minute de mers cu autobuzul până în centrul Oxfordului).
Am băut pentru prima dată ale (care în esența ei și a mamei ei tot bere este, însă cu un gust puternic de malț; drept urmare, nu aș recomanda-o unor doamne și domnișoare).
Da, se numește Bătrâna Găină Pătată/Pistruiată. Mi s-a părut deosebit de englez faptul că pe spate scrie că medicii recomandă băutul a maxim 3-4 astfel de beri pe zi pentru un bărbat (0,5 l, 5.2%).
După ce m-am cinstit sănătos, mi-am continuat călătoria.
Ăsta e turnul bisericii Sfintei Fecioare Maria, undeva chiar în buricul orașului. Am urcat până în turn, de unde am făcut poza următoare, ce înfățișează biblioteca Radcliffe (sau Radcliffe Camera):
În dreapta pozei de mai sus se află Colegiul All Souls, adică poza de mai jos (toți studenții universității din Oxford aparțin unui colegiu - multe vechi, unele mai noi, câteva zeci în total; fiecare colegiu are propria sală de mese, propria bibliotecă, propriul campus, exact ca în Harry Potter pentru cine e pasionat - ale cărui colegii de altfel au fost copiate după câteva colegii de la Oxford):
Colegiile nu pot fi văzute decât de afară pentru a acorda intimitatea necesară studenților. Am aruncat un ochi și în curtea Queen's College, cel care mi-a făcut mie oferta în iarnă, construit pe la 1300 și arată cam la fel, lucru care mi-a indus o activitate sporită a glandelor salivare (mai jos intrarea la Hertford College).
Intrarea în All Souls College:
Ultima fotografie a turului de azi este cu o parte a bibliotecii Bodleian (ce are ”doar” 11 milioane de volume).
Am văzut și o mireasă azi, căci te poți căsători la bisericile colegiilor, iar o sală din Bodleian era rezervată pentru o recepție.
Partea extrem de nasoală este că a mea cameră nu a rezistat minunățiilor spre care o îndreptam și a cam început să facă figuri, deci cred că nu voi mai putea face alte poze în următoarele zile. Decât cu ochii minții, dar nu știu unde se bagă USB-ul (și mi-e frică să întreb).
Pe mâine (poate)!
După această experiență neplăcută cu tehnologia, am luat frumușel un taxi până la gară, din gară trenul până la Schiphol, iar de acolo avionul până la Londra, aeroportul Heathrow. Zborul a decurs cam așa: Bună ziua, bun venit la bord. Pregătiți-vă pentru decolare. Am ajuns deasupra stratului de nori, am petrecut acolo vreo 4-5 minute, după aceea am început coborârea. În total vreo 40-45 de minute. M-a încercat un sentiment extraordinar atunci când am coborât sub nori (care cred că erau la 50 de metri de sol) și am văzut mașinile circulând invers. Sentiment ce a revenit mai târziu când am auzit lumea vorbind. Mă pregătesc de 15 ani să ajung în UK și se pare că tot nepregătit am fost.
Partea interesantă acum urmează, pentru că numai câteva persoane știau care este destinația finală de azi: OXFORD. Acel Oxford, orașul ce găzduiește extraordinara universitate, acel Oxford prin care s-au plimbat Halley, Golding, Tolkien, Lawrence, Bhutto, Mr. Bean (aka Rowan Atkinson), visul, unicul. Asta pentru că marți am un al doilea interviu pentru o poziție aici. De fapt e al treilea, dacă iau în considerare interviul pe care l-am avut în toamnă (ce a rezultat într-o ofertă pe care însă nu o pot accepta pentru că nu este finanțată în totalitate) și cel preliminar, la telefon, de acum două săptămâni pentru această poziție. E un proiect destul de interesant, în care m-aș ocupa de celulele stem leucemice. Însă trebuie să fac o treabă bună marți.
După ce am ajuns, pe la 10, în hotel (impropriu spus hotel, este o casă pentru oaspeți) am tras un somn de vreo 3 ore. Trezit cu forțe proaspete am plecat să fac cunoștință cu visul.
Prima dată m-am oprit la un pub ( The White Horse) pentru d-ale gurii, iar după aceea am luat autobuzul spre Oxford (căci acum stau în Headington, pentru că e mai aproape de institutul unde am interviu - 10 minute de mers cu autobuzul până în centrul Oxfordului).
Am băut pentru prima dată ale (care în esența ei și a mamei ei tot bere este, însă cu un gust puternic de malț; drept urmare, nu aș recomanda-o unor doamne și domnișoare).
După ce m-am cinstit sănătos, mi-am continuat călătoria.
Ultima fotografie a turului de azi este cu o parte a bibliotecii Bodleian (ce are ”doar” 11 milioane de volume).
Partea extrem de nasoală este că a mea cameră nu a rezistat minunățiilor spre care o îndreptam și a cam început să facă figuri, deci cred că nu voi mai putea face alte poze în următoarele zile. Decât cu ochii minții, dar nu știu unde se bagă USB-ul (și mi-e frică să întreb).
Pe mâine (poate)!
marți, 21 iunie 2011
Jurnal de călătorie - Final german
Pozele sunt puține. Și nu cine știe ce. Pentru că în Gottingen ploua mai mult parcă decât în Rotterdam. Din 6 zile, în una singură nu a plouat. Așadar azi am încercat să trag niște cadre rapide, înainte să înceapă ploaia.
Orășelul e mic tare, dar e plin de tineri. Oricum dacă accept oferta primită de aici nu voi petrece prea mult timp în afara laboratorului. Fetița-statuie e Ganseliesel, sau fata cu gâștele. Se spune că este cea mai sărutată fată din lume pentru că tradiția cere fiecărui doctorand ce-și apără cu succes teza, devenind doctor, să treacă pe la ea să-i sărute obrazul din bronz.
Plec mâine din Germania așadar cu multe multe gânduri pe cap. Ieri, alaltăieri credeam că nu voi accepta această ofertă. Credeam că nu mi se poate oferi un proiect care să mă atragă atât de mult, de care să mă îndrăgostesc (căci da, pentru a băga orele infernale cerute aici trebuie să iubești ce faci). Astăzi aproape am rămas cu acel gând cât timp șefa grupului îmi spunea ce ar vrea de la mine, pe ce proiect de bază ar vrea să mă pună (destul de drăguț, dar cu o doză de îndoială). M-a plesnit peste față însă și cu un al doilea proiect, unul de mare risc (căci poate sau nu să iasă ceva din el), unul pe felia mea, unul pe care altcineva din grup nu-l poate face, unul care ar fi răspunderea mea și care poate avea niște rezultate foarte foarte tari.
Așadar am mult de gândit. Decizia nu va veni decât peste câteva săptămâni pentru că sâmbătă plec spre următoare destinație. Care va rămâne secretă până atunci.
Plec mâine din Germania așadar cu multe multe gânduri pe cap. Ieri, alaltăieri credeam că nu voi accepta această ofertă. Credeam că nu mi se poate oferi un proiect care să mă atragă atât de mult, de care să mă îndrăgostesc (căci da, pentru a băga orele infernale cerute aici trebuie să iubești ce faci). Astăzi aproape am rămas cu acel gând cât timp șefa grupului îmi spunea ce ar vrea de la mine, pe ce proiect de bază ar vrea să mă pună (destul de drăguț, dar cu o doză de îndoială). M-a plesnit peste față însă și cu un al doilea proiect, unul de mare risc (căci poate sau nu să iasă ceva din el), unul pe felia mea, unul pe care altcineva din grup nu-l poate face, unul care ar fi răspunderea mea și care poate avea niște rezultate foarte foarte tari.
Așadar am mult de gândit. Decizia nu va veni decât peste câteva săptămâni pentru că sâmbătă plec spre următoare destinație. Care va rămâne secretă până atunci.
luni, 20 iunie 2011
Jurnal de călătorie - Best ... day ... ever
Ziua de azi nu a început într-un mod senzațional, ci cu un workshop despre un software de analizat imagini făcute cu microscopie confocală.
Partea cea mai și cea mai și cea mai și cea mai tare de azi a venit mai pe seară, la ședința celor din grupul în care vânez doctoratul. Pentru că-mi place la nebunie să-mi prezint munca (dacă nu mă laud eu, cine naiba s-o facă? - lăudat prin rezultate și muncă însă) și consider că nu există trăire mai faină decât cea pe care o simți atunci când te afli în față și vorbești, m-am oferit acum câteva săptămâni să prezint ce fac acum, pentru a-și face lumea (și șefa) o idee despre ce știu să fac, cât lucrez și ce rezultate am.
Treci printr-un orgasm intelectual atunci când, la finalul a 15-20 de minute, lumea începe să te aplaude. Și nu neapărat lumea, ci cercetători la Max Planck (semi-zei cel puțin). Cuvintele sunt prea puține pentru a descrie ce am simțit. Iar cireașa de pe tort a fost faptul că lumea a pus întrebări interesante și s-au arătat interesați.
Îmi place în Germania din ce în ce mai mult (Rotterdamul conduce însă în continuare, 3-2).
Partea cea mai și cea mai și cea mai și cea mai tare de azi a venit mai pe seară, la ședința celor din grupul în care vânez doctoratul. Pentru că-mi place la nebunie să-mi prezint munca (dacă nu mă laud eu, cine naiba s-o facă? - lăudat prin rezultate și muncă însă) și consider că nu există trăire mai faină decât cea pe care o simți atunci când te afli în față și vorbești, m-am oferit acum câteva săptămâni să prezint ce fac acum, pentru a-și face lumea (și șefa) o idee despre ce știu să fac, cât lucrez și ce rezultate am.
Treci printr-un orgasm intelectual atunci când, la finalul a 15-20 de minute, lumea începe să te aplaude. Și nu neapărat lumea, ci cercetători la Max Planck (semi-zei cel puțin). Cuvintele sunt prea puține pentru a descrie ce am simțit. Iar cireașa de pe tort a fost faptul că lumea a pus întrebări interesante și s-au arătat interesați.
Îmi place în Germania din ce în ce mai mult (Rotterdamul conduce însă în continuare, 3-2).
duminică, 19 iunie 2011
Jurnal de călătorie - Partea I
Scuzată a-mi fi întârzierea cu care scriu aceste rânduri. Imediat veți înțelege de ce a durat trei zile.
Ziua 1, 16 iunie
Ora 7 dimineața. ”Pi*da mă-tii de ceas, taci!” Înjurăturile mele însă s-au dovedit futile în fața încăpățânării tehnologice. Singura variantă ce a funcționat a fost o lovitură subtilă preluată din bagajul kung-fu-gistic al maestrului Bruce Lee. Să zic că ploua afară cu găleata e redundant, din moment ce stau în Rotterdam. Călătoria cu trenul a fost acceptabilă, însă diferențele între olandezi și germani sunt sesizabile de cum ai trecut granița. Prima dată însă trebuie să spun că am schimbat 3 trenuri pentru a ajunge în Gottingen. Primul, de la Rotterdam la Amersfoort (tren național), a fost lipsit de evenimente memorabile. Al doilea a fost un tren internațional, cu plecare din Amersfoort și aterizare în Berlin (pentru mine călătoria cu acesta oprindu-se la Hannover). Imediat după trecerea graniței (vorba vine, că trenul a plecat dintr-o stație olandeză și s-a mai oprit în una nemțească; ce fain e în Schengen) mi-am adus aminte că nu-mi place germana. Olandezii știu să se vândă. În tren conductorul anunța stațiile în olandeză, germană și engleză. Odata ce am trecut granița (schimbând conductorii și controlorii olandezi cu unii germani la primul stop nemțesc), au dispărut două limbi din peisaj: olandeza, care oricum nu mă ajută cu nimic, și engleza. Suferință mare. Asta însă nu ar fi fost nimic dacă ar fi fost un incident izolat. Ajung însă în Hannover și pierdut fiind în gara-mall (mai mult mall decât gară), am gândit să întreb pe cineva ce purta uniformă de unde-mi pot lua un bilet. Răspunsul a venit în germană. Pe de-o parte, poate fi bine pentru că astfel ești forțat de împrejurări să înveți limba (și am observat că dupa vreo 8-9 ani de nevorbit germană încă pot lega câteva cuvinte și pot chiar culege altele din conversațiile nemților).
Poate partea cea mai faină a acestei excursii este faptul că am putut spune la recepția hotelului: sunt X, am o cameră rezervată de Institutul Max Planck pentru Medicină Experimentală, al cărui invitat sunt. După această mare realizare a vieții mele am fost în institut să-mi cunosc posibilul viitor șef. Laboratoarele mi s-au părut destul de micuțe și am fost speriat puțin de numărul mare de psihologi care erau în grup. (În caz că nu am zis asta până acum - iar acum mi-e prea lene să caut să văd dacă am zis sau nu -, sunt la Gottingen pentru vânarea unui doctorat în institutul mai sus menționat, într-un grup ce încearcă să elucideze cauzele schizofreniei și să găsească posibile tratamente eficiente. Așadar ceva total diferit de ce fac acum, la master, și anume cercetare pe celule stem hematopoietice.)
Zilele 2-3-4
Vineri, sâmbătă și duminică am participat la un workshop al grupului respectiv, ce a prezentat schizofrenia într-o lumină cât de cât accesibilă și unui novice ca mine. Programul a fost destul de încărcat, de la 8 dimineața până la 6 seara (doar vreo 2 ore de pauză între), prezentări peste prezentări de dimineață și parte practică după-masă. Parte practică, apropo, în care am cunoscut un pacient schizofrenic (pe lângă multe alte chestii). Am discutat cu cei din grup, unora le place, unora parcă și nu prea, presiunea este imensă, deadlineurile sunt strânse, orele sunt lungi, bani sunt cu grămada (deși salariul unui doctorand este de 1080 de euro, în mână, cu câteva sute de euro mai puțin decât în Olanda). Mi s-a zis că dacă decid să vin aici, îmi pot lua adio de la o viață personală pentru că se cere muncă 24 de ore din 24, 7 zile pe săptămână. Fapt care în sine, nu-mi este o problemă pentru că oricum lucrez mult și acum.
Sâmbătă seară am fost cu o altă candidată (nu suntem competitori pentru că sunt bani pentru amândoi) și câțiva din grup la o bericică și la o mâncărică, toți mi s-au părut foarte de treaba.
Azi am avut examen, la finalul workshopului. Mi-ar fi fost aproape imposibil fie și de sperat acum câțiva ani că voi avea un examen la Max Planck. La mai multe!
Poze probabil pe marți.
Ziua 1, 16 iunie
Ora 7 dimineața. ”Pi*da mă-tii de ceas, taci!” Înjurăturile mele însă s-au dovedit futile în fața încăpățânării tehnologice. Singura variantă ce a funcționat a fost o lovitură subtilă preluată din bagajul kung-fu-gistic al maestrului Bruce Lee. Să zic că ploua afară cu găleata e redundant, din moment ce stau în Rotterdam. Călătoria cu trenul a fost acceptabilă, însă diferențele între olandezi și germani sunt sesizabile de cum ai trecut granița. Prima dată însă trebuie să spun că am schimbat 3 trenuri pentru a ajunge în Gottingen. Primul, de la Rotterdam la Amersfoort (tren național), a fost lipsit de evenimente memorabile. Al doilea a fost un tren internațional, cu plecare din Amersfoort și aterizare în Berlin (pentru mine călătoria cu acesta oprindu-se la Hannover). Imediat după trecerea graniței (vorba vine, că trenul a plecat dintr-o stație olandeză și s-a mai oprit în una nemțească; ce fain e în Schengen) mi-am adus aminte că nu-mi place germana. Olandezii știu să se vândă. În tren conductorul anunța stațiile în olandeză, germană și engleză. Odata ce am trecut granița (schimbând conductorii și controlorii olandezi cu unii germani la primul stop nemțesc), au dispărut două limbi din peisaj: olandeza, care oricum nu mă ajută cu nimic, și engleza. Suferință mare. Asta însă nu ar fi fost nimic dacă ar fi fost un incident izolat. Ajung însă în Hannover și pierdut fiind în gara-mall (mai mult mall decât gară), am gândit să întreb pe cineva ce purta uniformă de unde-mi pot lua un bilet. Răspunsul a venit în germană. Pe de-o parte, poate fi bine pentru că astfel ești forțat de împrejurări să înveți limba (și am observat că dupa vreo 8-9 ani de nevorbit germană încă pot lega câteva cuvinte și pot chiar culege altele din conversațiile nemților).
Poate partea cea mai faină a acestei excursii este faptul că am putut spune la recepția hotelului: sunt X, am o cameră rezervată de Institutul Max Planck pentru Medicină Experimentală, al cărui invitat sunt. După această mare realizare a vieții mele am fost în institut să-mi cunosc posibilul viitor șef. Laboratoarele mi s-au părut destul de micuțe și am fost speriat puțin de numărul mare de psihologi care erau în grup. (În caz că nu am zis asta până acum - iar acum mi-e prea lene să caut să văd dacă am zis sau nu -, sunt la Gottingen pentru vânarea unui doctorat în institutul mai sus menționat, într-un grup ce încearcă să elucideze cauzele schizofreniei și să găsească posibile tratamente eficiente. Așadar ceva total diferit de ce fac acum, la master, și anume cercetare pe celule stem hematopoietice.)
Zilele 2-3-4
Vineri, sâmbătă și duminică am participat la un workshop al grupului respectiv, ce a prezentat schizofrenia într-o lumină cât de cât accesibilă și unui novice ca mine. Programul a fost destul de încărcat, de la 8 dimineața până la 6 seara (doar vreo 2 ore de pauză între), prezentări peste prezentări de dimineață și parte practică după-masă. Parte practică, apropo, în care am cunoscut un pacient schizofrenic (pe lângă multe alte chestii). Am discutat cu cei din grup, unora le place, unora parcă și nu prea, presiunea este imensă, deadlineurile sunt strânse, orele sunt lungi, bani sunt cu grămada (deși salariul unui doctorand este de 1080 de euro, în mână, cu câteva sute de euro mai puțin decât în Olanda). Mi s-a zis că dacă decid să vin aici, îmi pot lua adio de la o viață personală pentru că se cere muncă 24 de ore din 24, 7 zile pe săptămână. Fapt care în sine, nu-mi este o problemă pentru că oricum lucrez mult și acum.
Sâmbătă seară am fost cu o altă candidată (nu suntem competitori pentru că sunt bani pentru amândoi) și câțiva din grup la o bericică și la o mâncărică, toți mi s-au părut foarte de treaba.
Azi am avut examen, la finalul workshopului. Mi-ar fi fost aproape imposibil fie și de sperat acum câțiva ani că voi avea un examen la Max Planck. La mai multe!
Poze probabil pe marți.
duminică, 12 iunie 2011
Promo și publicitate
Îmi este tare greu să mă țin de cuvânt și să continui seria cu evoluționismul. Asta nu pentru că sunt în pană de idei, ci pentru că sunt foarte foarte foarte ocupat. Fie-mi Monstrul Zburător din Spaghete aproape, voi reuși.
Așa că până voi strânge minutele necesare simplificării explicațiilor experimentului cu E. coli, voi începe o nouă serie (încercăm un picture-in-picture). Pentru că în următoarele 2-3 săptămâni ajung la al doilea stop al unei călătorii începută acum mulți mulți ani.
Cam pe atunci când habar nu aveam să citesc, dar răsfoiam cărțile alor mei când își pregăteau lecțiile de a doua zi. Atunci m-a prins biologia în ghearele-i necruțătoare :) Nu m-am omorât cu învățatul vreunei alte materii. Mă rog, nici cu studiul biologiei nu m-am omorât până prin clasa a 11a. Să nu fiu înțeles greșit: nu aveam 4-5 pe linie. Ci mai mereu am învățat cât pentru 9-10, dar nu pentru a-mi potoli setea de cunoaștere. Sete care a venit ani mai târziu.
Văzându-mă față în față cu viața, am luat o decizie care în ochii mamei mele era egală cu o greșeală: am dat (și intrat, că doar cine nu vrea nu intră la o facultate în Românica) la Facultatea de Biologie. Din fericire nimeni nu a intervenit în procesu-mi de gândire. În anul I am văzut un poster ce prezenta un program de master în medicină moleculară, în Rotterdam, Olanda. Am ținut informația la loc ferit de razele soarelui și umezeală (conform indicațiilor), parcată undeva pe lângă occipital. A venit anul 3 de facultate, m-am înscris la acel program, neavând speranțe prea mari. 2 luni mai târziu am primit răspunsul: am fost acceptat. Amintindu-mi acum, realizez că așteptările mele erau inexistente. Vroiam doar să plec. Acest plecat a fost primul stop al acestei călătorii, începută acum mulți mulți ani.
Nu stau acum să mă plâng de cât de greu a fost (și nu acomodarea într-o altă țară sau limba sau oamenii sau dorul de casă, ci faptul că cercetarea făcută aici e la ani lumină de ce-am făcut în România), de cum speram să iau examenele cu 5 măcar, doar pentru a nu mă întoarce înfrânt într-un sistem de rahat, de cum am pus burta pe carte și am recuperat acei ani lumină în 4-5 luni, iar acum am un grant din partea Academiei Regale Olandeze de Arte și Științe. A fost greu, dar am reușit.
Iar încă din toamnă am început pregătirile pentru următorul stop: doctoratul. De aceea acest post. În următoarele 2 săptămâni voi merge unde nici cu gândul nu gândeam acum 5-6 ani. Speram, dar mi-era frică să sper prea tare.
Așa că acum vă voi lua cu mine, vă voi arăta poze și dacă trec printr-o pățanie, o voi povesti.
Prima oprire: joi, Gottingen, centrul Germaniei, Institutul Max Planck pentru Medicină Experimentală. Interviul prin telefon a mers bine (notă pentru sine: după ce termin aș vrea să scriu un post și despre cum se intră în contact cu șefi de laboratoare, ce se întâmplă la un interviu, cu tot cu sfaturi) iar acum voi merge acolo până pe 22 iunie pentru a cunoaște grupul, pentru le prezenta ce am făcut în ultimele 10 luni și pentru a vedea dacă-mi place sau nu aria lor de studiu (schizofrenia).
A doua oprire, spre care voi pleca pe 25 iunie, rămâne până atunci un secret.
Așadar ne recitim joi.
Așa că până voi strânge minutele necesare simplificării explicațiilor experimentului cu E. coli, voi începe o nouă serie (încercăm un picture-in-picture). Pentru că în următoarele 2-3 săptămâni ajung la al doilea stop al unei călătorii începută acum mulți mulți ani.
Cam pe atunci când habar nu aveam să citesc, dar răsfoiam cărțile alor mei când își pregăteau lecțiile de a doua zi. Atunci m-a prins biologia în ghearele-i necruțătoare :) Nu m-am omorât cu învățatul vreunei alte materii. Mă rog, nici cu studiul biologiei nu m-am omorât până prin clasa a 11a. Să nu fiu înțeles greșit: nu aveam 4-5 pe linie. Ci mai mereu am învățat cât pentru 9-10, dar nu pentru a-mi potoli setea de cunoaștere. Sete care a venit ani mai târziu.
Văzându-mă față în față cu viața, am luat o decizie care în ochii mamei mele era egală cu o greșeală: am dat (și intrat, că doar cine nu vrea nu intră la o facultate în Românica) la Facultatea de Biologie. Din fericire nimeni nu a intervenit în procesu-mi de gândire. În anul I am văzut un poster ce prezenta un program de master în medicină moleculară, în Rotterdam, Olanda. Am ținut informația la loc ferit de razele soarelui și umezeală (conform indicațiilor), parcată undeva pe lângă occipital. A venit anul 3 de facultate, m-am înscris la acel program, neavând speranțe prea mari. 2 luni mai târziu am primit răspunsul: am fost acceptat. Amintindu-mi acum, realizez că așteptările mele erau inexistente. Vroiam doar să plec. Acest plecat a fost primul stop al acestei călătorii, începută acum mulți mulți ani.
Nu stau acum să mă plâng de cât de greu a fost (și nu acomodarea într-o altă țară sau limba sau oamenii sau dorul de casă, ci faptul că cercetarea făcută aici e la ani lumină de ce-am făcut în România), de cum speram să iau examenele cu 5 măcar, doar pentru a nu mă întoarce înfrânt într-un sistem de rahat, de cum am pus burta pe carte și am recuperat acei ani lumină în 4-5 luni, iar acum am un grant din partea Academiei Regale Olandeze de Arte și Științe. A fost greu, dar am reușit.
Iar încă din toamnă am început pregătirile pentru următorul stop: doctoratul. De aceea acest post. În următoarele 2 săptămâni voi merge unde nici cu gândul nu gândeam acum 5-6 ani. Speram, dar mi-era frică să sper prea tare.
Așa că acum vă voi lua cu mine, vă voi arăta poze și dacă trec printr-o pățanie, o voi povesti.
Prima oprire: joi, Gottingen, centrul Germaniei, Institutul Max Planck pentru Medicină Experimentală. Interviul prin telefon a mers bine (notă pentru sine: după ce termin aș vrea să scriu un post și despre cum se intră în contact cu șefi de laboratoare, ce se întâmplă la un interviu, cu tot cu sfaturi) iar acum voi merge acolo până pe 22 iunie pentru a cunoaște grupul, pentru le prezenta ce am făcut în ultimele 10 luni și pentru a vedea dacă-mi place sau nu aria lor de studiu (schizofrenia).
A doua oprire, spre care voi pleca pe 25 iunie, rămâne până atunci un secret.
Așadar ne recitim joi.
miercuri, 30 martie 2011
Evoluția - Partea a IIIa
Așadar, am văzut ce și cum se schimbă în timp. Deoarece de multe ori am auzit următorul ”argument” în disensiunile cu creaționiști: băi, o fi evoluție, dar unde că eu nu văd nimic?, continui cu câteva exemple care vor arăta ce poate realiza o selecție într-un timp extrem de scurt, de câteva sute de ani (comparativ cu miliardele de ani ale evoluției naturale). Schepsisul este că azi vorbim de o selecție antropică. Adică omul a vrut anumite caractere pentru un organism și a ales să înmulțească mai departe indivizii care aveau acele caractere modificate spre dorința omului.
1. Varza
Azi avem zeci de variante de varză:
Toate au pornit de la următoarea variantă:
2. Rasele de câini.
Ne-am cunoscut cei mai buni prieteni acum câteva mii de ani. Atunci nu se numeau câini, se numeau lupi (căci da, câinii moderni provin din lupi). Dădeau târcoale așezărilor umane în căutarea unei mese ușor de obținut (mai un copil, mai un ciolan :)). La început foarte timid, căci se apropiau doar până la distanța la care se simțeau în siguranță. Există un punct în care frica de a ți se întâmpla ceva este mai mare decât beneficiul acelui ceva. Atunci renunți la acel ceva. Câțiva indivizi însă s-au apropiat mai mult. Următorii mai mult și tot așa până ne-am împrietenit. Era in interestul lupului devenit câine să nu-și atace stăpânii și era în interestul omului să-și hrănească prietenul pentru a-i păzi așezarea. Cu câteva sute de ani în urmă însă aristocrația a decis că îi trebuie câini mai deosebiți. Așa a început selecția anumitor caractere, iar astăzi greu ne vine să credem că un chihuahua este la fel de câine ca un ciobănesc.
3. Etc.
Astfel de exemple găsim cu zecile (vaci selecționate pentru lapte, alte vaci selecționate pentru carne și așa mai departe), însă scopul acestei serii nu este să discutăm despre selecția artificială, ci despre selecția naturală și evoluție.
Toate aceste variante (și de varză și de câini) au apărut în ultimele câteva sute de ani. Adică ceva de genul 400. Imaginează-ți ce se poate întâmpla în 1.500.000.000 de ani. În episodul următor vom vorbi despre un experiment început în 1988 și care continuă și azi. Vom vedea selecția naturală în acțiune.
1. Varza
Azi avem zeci de variante de varză:
2. Rasele de câini.
Ne-am cunoscut cei mai buni prieteni acum câteva mii de ani. Atunci nu se numeau câini, se numeau lupi (căci da, câinii moderni provin din lupi). Dădeau târcoale așezărilor umane în căutarea unei mese ușor de obținut (mai un copil, mai un ciolan :)). La început foarte timid, căci se apropiau doar până la distanța la care se simțeau în siguranță. Există un punct în care frica de a ți se întâmpla ceva este mai mare decât beneficiul acelui ceva. Atunci renunți la acel ceva. Câțiva indivizi însă s-au apropiat mai mult. Următorii mai mult și tot așa până ne-am împrietenit. Era in interestul lupului devenit câine să nu-și atace stăpânii și era în interestul omului să-și hrănească prietenul pentru a-i păzi așezarea. Cu câteva sute de ani în urmă însă aristocrația a decis că îi trebuie câini mai deosebiți. Așa a început selecția anumitor caractere, iar astăzi greu ne vine să credem că un chihuahua este la fel de câine ca un ciobănesc.
3. Etc.
Astfel de exemple găsim cu zecile (vaci selecționate pentru lapte, alte vaci selecționate pentru carne și așa mai departe), însă scopul acestei serii nu este să discutăm despre selecția artificială, ci despre selecția naturală și evoluție.
Toate aceste variante (și de varză și de câini) au apărut în ultimele câteva sute de ani. Adică ceva de genul 400. Imaginează-ți ce se poate întâmpla în 1.500.000.000 de ani. În episodul următor vom vorbi despre un experiment început în 1988 și care continuă și azi. Vom vedea selecția naturală în acțiune.
sâmbătă, 5 martie 2011
Evoluția - Partea a IIa, Lecția de biologie
Pentru că primul post din serie s-a bucurat de un succes răsunător aproape inexistent, continuăm zic periplul prin știință cu o aprofundare a evoluției.
Până la exemple, trebuie explicat prima dată ce și cum se schimbă în lumea vie.
1. Ce?
Probabil cea mai importantă caracteristică a lumii vii (animale, plante, fungi - ciuperci, protiste și bacterii) este organizarea celulară. Bine, bine, dar ce-i aia? Aia înseamnă că celula este unitatea structurală, cărămida ce compune fiecare organism. Noi suntem alcătuiți din între 10 și 100 de trilioane (milioane de milioane, adică 10.000.000.000.000 de celule) - statistica are o marjă de eroare destul de mare aici, pentru că nimeni nu s-a încumetat să numere și pentru că fiecare om e diferit. Eu și tu suntem așadar organisme alcătuite din mai multe celule, sau pluricelulare. La polul opus se află, de exemplu, E. coli, o bacterie al cărei organism este alcătuit dintr-o singură celulă, numindu-se prin urmare un organism unicelular (face exact aceleași lucruri ca și noi: se hrănește, se reproduce, moare, folosindu-se însă de doar o celulă).
Ce este atât de important la o celulă? Celula este un spațiu delimitat de o membrană (ca un balon) ce conține instrucțiunile pentru crearea organismului respectiv. Acel set de instrucțiuni se numește ADN. Într-o variantă simplificată, noi avem același ADN în toate celulele corpului nostru. Dar ADN-ul meu este puțin diferit de ADN-ul tău. Iar ADN-ul tău este diferit puțin de ADN-ul prietenului tău cel mai bun. De unde avem noi ADN-ul? Jumătate de la mamă, jumătate de la tată. De aceea semănăm cu amândoi, dar nu suntem identici cu nici unul.
Și ce face ADN-ul ăsta? În mod sigur nu cântă și nu dansează. ADN-ul este o ”rețetă” scrisă cu 3 miliarde de litere de doar 4 tipuri: A, T, G și C. Aceste litere formează propoziții (=gene) care la rândul lor formează ingredientele (proteine) care la rândul lor formează o celulă.
2. Cum?
ADN-ul este ”amestecat” la fiecare reproducere. Acum îl putem asemui unui pachet de cărți. Tu ești un pachet de 46 de cărți de joc. Jumătate din cărți sunt de la mamă, deci putem spune că sunt roșii, jumătate de la tată, deci albastre (folosesc o ipoteză falsă, după cum urmează să arăt, dar utilă pentru exemplificare). De fiecare dată când organismul tău produce celule sexuale (spermatozoizi sau ovule), cărțile sunt amestecate și împărțite în 2 (jumătate într-o celulă, jumătate în alta). De ce sunt împărțite? Pentru ca fiecare din cele două celule să se poată combina cu o celulă sexuală de celălalt tip ce are o încărcătură de 23 de cărți de joc colorate în, de exemplu, verde și maro. Astfel se pun bazele unui nou organism, ce va avea 23 de cărți roșii și albastre (12 roșii, 11 albastre sau 1 roșie și 22 albastre, nu contează; important e că nu mai poate exista fie o culoare, fie cealaltă, ci musai sunt amândoua) și 23 de cărți verzi și maro. Amestecul acesta va continua în viața noului individ și până la sfârșitul timpului.
Uneori, prin simplă întâmplare (noroc sau ghinion, depinde de împrejurare), una din cele 23 de cărți pe care le transmiți mai departe capătă o pată. Nu va mai fi roșie, ci roșie cu o pată neagră. Aceasta este o mutație. Mutația se produce în gene. Acum trecem iar la comparația cu o rețetă. Dacă o propoziție (=genă) capătă o mutație, atunci sensul propoziției se schimbă. Se pot întâmpla trei lucruri: fie mâcarea iese nasoală, fie nu poți sesiza vreo diferență, fie ți se va părea că muști din Rai (toate trei comparativ cu rețeta originală, fără mutație).
Exact asta se întâmplă în toate organismele lumii vii. Uneori apar mutații, prin șansă care duc la ceva mai bun, la ceva neutru sau la ceva mai prost. Ce este neutru nu duce la nimic și sunt 50% șanse să rămână mai departe, în urmași, 50% șanse să dispară. Pentru ce este mai bun, probabilitatea de a rămâne în specie e mai mare (exemplu științifico-fantastic: un bărbat capătă o mutație care îi permite să scoată pe gură bancnote de 500 de euro. Acest lucru îi va permite să facă sex cu mai multe femei decât un bărbat normal, deci va putea avea mai mulți copii. Câțiva îl vor moșteni, și deja nu va mai fi o persoană care scoate pe gură bancnote de 500 de euro, ci mai multe. Într-un timp mai scurt sau mai lung (ce depinde de numărul total de indivizi ai speciei), bărbații care scot bancnote de 500 de euro pe gură vor fi considerați noul normal.). Reversul este de asemenea valabil, pentru ce rezultă într-un impediment, probabilitatea de a rămâne în specie e mai mică (de exemplu, o mutație din cauza căreia o antilopă aleargă mai încet - va fi primul fel la masa leilor). Mutațiile apar foarte rar, și asta deoarece cărțile fiecărui organism sunt verificate de pete permanent prin diverse mecanisme. De aceea evoluția nu durează 2 zile, ci milioane/zeci de milioane/sute de milioane de ani.
Ăsta este principiul selecției naturale, care va mai fi explicat și mai târziu. Până atunci, vom discuta despre selecția antropică (artificială, făcută de om) ce arată o evoluție a unor organisme pe o scară mai mică a timpului.
Până la exemple, trebuie explicat prima dată ce și cum se schimbă în lumea vie.
1. Ce?
Probabil cea mai importantă caracteristică a lumii vii (animale, plante, fungi - ciuperci, protiste și bacterii) este organizarea celulară. Bine, bine, dar ce-i aia? Aia înseamnă că celula este unitatea structurală, cărămida ce compune fiecare organism. Noi suntem alcătuiți din între 10 și 100 de trilioane (milioane de milioane, adică 10.000.000.000.000 de celule) - statistica are o marjă de eroare destul de mare aici, pentru că nimeni nu s-a încumetat să numere și pentru că fiecare om e diferit. Eu și tu suntem așadar organisme alcătuite din mai multe celule, sau pluricelulare. La polul opus se află, de exemplu, E. coli, o bacterie al cărei organism este alcătuit dintr-o singură celulă, numindu-se prin urmare un organism unicelular (face exact aceleași lucruri ca și noi: se hrănește, se reproduce, moare, folosindu-se însă de doar o celulă).
Ce este atât de important la o celulă? Celula este un spațiu delimitat de o membrană (ca un balon) ce conține instrucțiunile pentru crearea organismului respectiv. Acel set de instrucțiuni se numește ADN. Într-o variantă simplificată, noi avem același ADN în toate celulele corpului nostru. Dar ADN-ul meu este puțin diferit de ADN-ul tău. Iar ADN-ul tău este diferit puțin de ADN-ul prietenului tău cel mai bun. De unde avem noi ADN-ul? Jumătate de la mamă, jumătate de la tată. De aceea semănăm cu amândoi, dar nu suntem identici cu nici unul.
Și ce face ADN-ul ăsta? În mod sigur nu cântă și nu dansează. ADN-ul este o ”rețetă” scrisă cu 3 miliarde de litere de doar 4 tipuri: A, T, G și C. Aceste litere formează propoziții (=gene) care la rândul lor formează ingredientele (proteine) care la rândul lor formează o celulă.
2. Cum?
ADN-ul este ”amestecat” la fiecare reproducere. Acum îl putem asemui unui pachet de cărți. Tu ești un pachet de 46 de cărți de joc. Jumătate din cărți sunt de la mamă, deci putem spune că sunt roșii, jumătate de la tată, deci albastre (folosesc o ipoteză falsă, după cum urmează să arăt, dar utilă pentru exemplificare). De fiecare dată când organismul tău produce celule sexuale (spermatozoizi sau ovule), cărțile sunt amestecate și împărțite în 2 (jumătate într-o celulă, jumătate în alta). De ce sunt împărțite? Pentru ca fiecare din cele două celule să se poată combina cu o celulă sexuală de celălalt tip ce are o încărcătură de 23 de cărți de joc colorate în, de exemplu, verde și maro. Astfel se pun bazele unui nou organism, ce va avea 23 de cărți roșii și albastre (12 roșii, 11 albastre sau 1 roșie și 22 albastre, nu contează; important e că nu mai poate exista fie o culoare, fie cealaltă, ci musai sunt amândoua) și 23 de cărți verzi și maro. Amestecul acesta va continua în viața noului individ și până la sfârșitul timpului.
Uneori, prin simplă întâmplare (noroc sau ghinion, depinde de împrejurare), una din cele 23 de cărți pe care le transmiți mai departe capătă o pată. Nu va mai fi roșie, ci roșie cu o pată neagră. Aceasta este o mutație. Mutația se produce în gene. Acum trecem iar la comparația cu o rețetă. Dacă o propoziție (=genă) capătă o mutație, atunci sensul propoziției se schimbă. Se pot întâmpla trei lucruri: fie mâcarea iese nasoală, fie nu poți sesiza vreo diferență, fie ți se va părea că muști din Rai (toate trei comparativ cu rețeta originală, fără mutație).
Exact asta se întâmplă în toate organismele lumii vii. Uneori apar mutații, prin șansă care duc la ceva mai bun, la ceva neutru sau la ceva mai prost. Ce este neutru nu duce la nimic și sunt 50% șanse să rămână mai departe, în urmași, 50% șanse să dispară. Pentru ce este mai bun, probabilitatea de a rămâne în specie e mai mare (exemplu științifico-fantastic: un bărbat capătă o mutație care îi permite să scoată pe gură bancnote de 500 de euro. Acest lucru îi va permite să facă sex cu mai multe femei decât un bărbat normal, deci va putea avea mai mulți copii. Câțiva îl vor moșteni, și deja nu va mai fi o persoană care scoate pe gură bancnote de 500 de euro, ci mai multe. Într-un timp mai scurt sau mai lung (ce depinde de numărul total de indivizi ai speciei), bărbații care scot bancnote de 500 de euro pe gură vor fi considerați noul normal.). Reversul este de asemenea valabil, pentru ce rezultă într-un impediment, probabilitatea de a rămâne în specie e mai mică (de exemplu, o mutație din cauza căreia o antilopă aleargă mai încet - va fi primul fel la masa leilor). Mutațiile apar foarte rar, și asta deoarece cărțile fiecărui organism sunt verificate de pete permanent prin diverse mecanisme. De aceea evoluția nu durează 2 zile, ci milioane/zeci de milioane/sute de milioane de ani.
Ăsta este principiul selecției naturale, care va mai fi explicat și mai târziu. Până atunci, vom discuta despre selecția antropică (artificială, făcută de om) ce arată o evoluție a unor organisme pe o scară mai mică a timpului.
marți, 1 martie 2011
Evoluția - Partea I
După o lungă pauză cauzată de înscrierea la un doctorat, citind ”The Greatest Show on Earth - The evidence for evolution” de Richard Dawkins, mi-am adus aminte că am rămas dator cu un post despre evoluție. Dobânda acumulându-se, am decis că un singur post ar fi prea lung și probabil citit de doar vreo jumătate din publicul meu, adică de aproape o persoană. Așadar voi începe o serie (sper s-o și termin în timpul acestei vieți) pentru ca ambii mei cititori s-o parcurgă :)
M-am gândit să scriu ceva despre evoluție după o conversație cu o prietenă, conversație în urma căreia am înțeles că pentru mulți creaționismul nu este explicația pe care o favorizează, ci explicația pe care o înțeleg cel mai ușor.
Înainte de a trece la treabă, vreau să le spun celor care deja consideră evoluția un fapt să parcurgă în continuare textul, poate mai află ceva interesant. De asemenea, poate cel mai important, îi rog pe sceptici, pe cei care văd creaționismul ca singura opțiune să parcurgă textul cu ochii și cu mintea deschise. Nu cer să înghițiți cuvintele mele nemestecate, ci vă rog să vă puneți voi înșivă întrebări. Răspunsurile v-ar putea uimi.
Ce este creaționismul? Este credința conform căreia Universul și toate formele de viață au fost create de Dumnezeu (sau altă ființă superioară ca să nu supăr și membrii altor religii), acceptând (sau nu, în cazul creaționiștilor științifici) relatările din Geneză (Cartea Facerii). Nu voi încerca să demontez această explicație, ci mă voi concentra strict pe evoluție, alternativa (sau, după mine, adevărul).
Așadar, marea Teorie a lui Darwin, Teoria Evoluționismului. Deja scepticii vor sări ca arși: păi ha, deja ți-ai dat foc la valiză, vezi că nu știi nimic? Păi cum teorie, atunci înseamnă că nu a fost dovedită și deci e o poveste. Total greșit, drag(i) cititor(i). Confuzia pleacă de la însăși folosirea greșită a acestui termen în vorbirea de zi cu zi, cu sensul apropiat cuvântului ipoteză. Teorie însă, conform dicționarelor atât român, cât și englez și francez, înseamnă: formă superioară a cunoașterii științifice care mijlocește reflectarea realității; ansamblu sistematic de idei, de ipoteze, de legi și concepte care descriu și explică fapte sau evenimente privind anumite domenii sau categorii de fenomene.
Adresându-mă scepticilor, înainte să vă grăbiți iar să judecați fiecare felie de cuvânt (idee, ipoteză), gândiți-vă că și la marile adevăruri matematice se ajunge prin folosirea axiomelor (adevăr fundamental admis fără demonstrație, fiind evident prin el însuși). Doar 1+1=2 nu? (în aritmetica învățată în clasa I). Toate teoremele matematice iau naștere la fel: idee, demonstrație folosind axiomele cunoscute, concluzie, denumirea finală de teoremă. Să luăm un exemplu: teorema lui Pitagora. Altul: teorema lui Fermat (demonstrată acum vreo 15 ani). Să luăm și un exemplu care deși evident adevărat, nu este încă o teoremă, tocmai pentru că-i lipsește demonstrația: conjectura lui Goldbach. Aceasta spune că orice număr întreg par mai mare decât 2 poate fi scris ca suma a două numere prime (8=5+3, 14=7+7=11+3, 28=23+5 șamd). Săracii matematicieni au stat și calculat până la vreo 300 de milioane de milioane de milioane și nu au putut demonstra contrariul. Însă nu au reușit nici să demonstreze ideea.
În 1859 Darwin și-a publicat ideea, după ce a strâns dovezi timp de 30 de ani. Cu tot avansul tehnologic din secolul XX s-au adunat dovezi câte nu putea să-și închipuie Darwin. Toate au dus la concluzia că evoluția este singura teorie care poate explica prezența noastră și a tot ce ne înconjoară. Nici o dovadă nu a fost găsită împotrivă.
Și totuși, de ce este atunci încă evoluția un subiect atât de controversat? Din mai multe motive. În primul rând din cauza educației și a religiei. Suntem îndoctrinați și ”forțați” de mici să credem și să nu cercetăm. Învățăm în primul rând (în școala primară) că Dumnezeu a făcut lumea în 6 zile și ani mai târziu că poate nu este așa. Atunci mulți au deja mintea închisă. În 2005 a fost realizat un sondaj în toată Europa, inclusiv Turcia. La întrebarea cum considerați această afirmație: oamenii, așa cum îi cunoaștem azi, au evoluat din alte specii timpurii de animale, 85% din islandezi au răspuns adevărat și doar 7% fals (cel mai ridicat procent pentru adevărat). Turcia însă, o țară majoritar muslmană a răspuns astfel: 27% pentru adevărat și 51% pentru fals. Oare ce-au zis românii? Din păcate suntem și noi pe la coadă, cu 55% pentru adevărat și 25% fals. 1 din 4 români cred că evoluția este doar o poveste.
Altă întrebare în același sondaj: cum considerați următoarea afirmație: primii oameni au trăit în același timp cu dinozaurii. Doar 9% din suedezi au raspuns adevărat, iar 87% fals. La polul opus, 42% din turci cred că este adevărat și doar 30% că e fals. Noi suntem pe antepenultimul loc: 21% cred că este adevărat (1/5 ! ! !) și 42% că e fals. 37% ! ! ! ! au preferat să nu răspundă.
Preferăm să vedem evoluția ca pe ceva pe care dacă nu putem vedea și observa, concluzionăm că nu există. Este ca și cum ai fi un polițist și nu ai crede că s-a produs o crimă decât dacă o vezi cu ochii tăi. Totuși, dacă ajungi după ce s-a produs, poți găsi ADN, urme, sânge, poate un cadavru, poate o armă a crimei. Construiești singur povestea din dovezile circumstanțiale, care de cele mai multe ori sunt mai puternice decât ce-ți transmit simțurile. Imposibil? Până nu demult oamenii credeau că luna e mai mare decât soarele doar bazându-se pe văz. Până nu demult oamenii credeau că Soarele se învârte în jurul Pământului. Aceste idei au fost demontate pentru că avansurile noastre tehnologice ne-au permis să analizăm și să culegem informații altfel. Evoluția nu va fi demontată, este la fel de sigură și demonstrată ca teoria heliocentrică (Soarele în mijlocul sistemului solar).
Cred că acesta este până la urmă mesajul acestui post: deschideți-vă mintea și puneți-o la treabă. Nu credeți tot ce vedeți (sau nu vedeți), analizați și dovezile circumstanțiale. În final, urmăriți următorul film și încercați să numărați pasele.
Cât timp atenția vă este concentrată pe acceptarea creaționismului, nu veți vedea evoluția din primate în om.
În finalul acestui post aș dori să invit pe oricine dorește la discuții, împărtășirea unor opinii (poate chiar argumentate), întrebări. De-a lungul seriei nu cred că voi tolera comentarii de genul: bă ce prost ești, o să arzi in iad. Pentru că voi cere argumente :)
M-am gândit să scriu ceva despre evoluție după o conversație cu o prietenă, conversație în urma căreia am înțeles că pentru mulți creaționismul nu este explicația pe care o favorizează, ci explicația pe care o înțeleg cel mai ușor.
Înainte de a trece la treabă, vreau să le spun celor care deja consideră evoluția un fapt să parcurgă în continuare textul, poate mai află ceva interesant. De asemenea, poate cel mai important, îi rog pe sceptici, pe cei care văd creaționismul ca singura opțiune să parcurgă textul cu ochii și cu mintea deschise. Nu cer să înghițiți cuvintele mele nemestecate, ci vă rog să vă puneți voi înșivă întrebări. Răspunsurile v-ar putea uimi.
Ce este creaționismul? Este credința conform căreia Universul și toate formele de viață au fost create de Dumnezeu (sau altă ființă superioară ca să nu supăr și membrii altor religii), acceptând (sau nu, în cazul creaționiștilor științifici) relatările din Geneză (Cartea Facerii). Nu voi încerca să demontez această explicație, ci mă voi concentra strict pe evoluție, alternativa (sau, după mine, adevărul).
Așadar, marea Teorie a lui Darwin, Teoria Evoluționismului. Deja scepticii vor sări ca arși: păi ha, deja ți-ai dat foc la valiză, vezi că nu știi nimic? Păi cum teorie, atunci înseamnă că nu a fost dovedită și deci e o poveste. Total greșit, drag(i) cititor(i). Confuzia pleacă de la însăși folosirea greșită a acestui termen în vorbirea de zi cu zi, cu sensul apropiat cuvântului ipoteză. Teorie însă, conform dicționarelor atât român, cât și englez și francez, înseamnă: formă superioară a cunoașterii științifice care mijlocește reflectarea realității; ansamblu sistematic de idei, de ipoteze, de legi și concepte care descriu și explică fapte sau evenimente privind anumite domenii sau categorii de fenomene.
Adresându-mă scepticilor, înainte să vă grăbiți iar să judecați fiecare felie de cuvânt (idee, ipoteză), gândiți-vă că și la marile adevăruri matematice se ajunge prin folosirea axiomelor (adevăr fundamental admis fără demonstrație, fiind evident prin el însuși). Doar 1+1=2 nu? (în aritmetica învățată în clasa I). Toate teoremele matematice iau naștere la fel: idee, demonstrație folosind axiomele cunoscute, concluzie, denumirea finală de teoremă. Să luăm un exemplu: teorema lui Pitagora. Altul: teorema lui Fermat (demonstrată acum vreo 15 ani). Să luăm și un exemplu care deși evident adevărat, nu este încă o teoremă, tocmai pentru că-i lipsește demonstrația: conjectura lui Goldbach. Aceasta spune că orice număr întreg par mai mare decât 2 poate fi scris ca suma a două numere prime (8=5+3, 14=7+7=11+3, 28=23+5 șamd). Săracii matematicieni au stat și calculat până la vreo 300 de milioane de milioane de milioane și nu au putut demonstra contrariul. Însă nu au reușit nici să demonstreze ideea.
În 1859 Darwin și-a publicat ideea, după ce a strâns dovezi timp de 30 de ani. Cu tot avansul tehnologic din secolul XX s-au adunat dovezi câte nu putea să-și închipuie Darwin. Toate au dus la concluzia că evoluția este singura teorie care poate explica prezența noastră și a tot ce ne înconjoară. Nici o dovadă nu a fost găsită împotrivă.
Și totuși, de ce este atunci încă evoluția un subiect atât de controversat? Din mai multe motive. În primul rând din cauza educației și a religiei. Suntem îndoctrinați și ”forțați” de mici să credem și să nu cercetăm. Învățăm în primul rând (în școala primară) că Dumnezeu a făcut lumea în 6 zile și ani mai târziu că poate nu este așa. Atunci mulți au deja mintea închisă. În 2005 a fost realizat un sondaj în toată Europa, inclusiv Turcia. La întrebarea cum considerați această afirmație: oamenii, așa cum îi cunoaștem azi, au evoluat din alte specii timpurii de animale, 85% din islandezi au răspuns adevărat și doar 7% fals (cel mai ridicat procent pentru adevărat). Turcia însă, o țară majoritar muslmană a răspuns astfel: 27% pentru adevărat și 51% pentru fals. Oare ce-au zis românii? Din păcate suntem și noi pe la coadă, cu 55% pentru adevărat și 25% fals. 1 din 4 români cred că evoluția este doar o poveste.
Altă întrebare în același sondaj: cum considerați următoarea afirmație: primii oameni au trăit în același timp cu dinozaurii. Doar 9% din suedezi au raspuns adevărat, iar 87% fals. La polul opus, 42% din turci cred că este adevărat și doar 30% că e fals. Noi suntem pe antepenultimul loc: 21% cred că este adevărat (1/5 ! ! !) și 42% că e fals. 37% ! ! ! ! au preferat să nu răspundă.
Preferăm să vedem evoluția ca pe ceva pe care dacă nu putem vedea și observa, concluzionăm că nu există. Este ca și cum ai fi un polițist și nu ai crede că s-a produs o crimă decât dacă o vezi cu ochii tăi. Totuși, dacă ajungi după ce s-a produs, poți găsi ADN, urme, sânge, poate un cadavru, poate o armă a crimei. Construiești singur povestea din dovezile circumstanțiale, care de cele mai multe ori sunt mai puternice decât ce-ți transmit simțurile. Imposibil? Până nu demult oamenii credeau că luna e mai mare decât soarele doar bazându-se pe văz. Până nu demult oamenii credeau că Soarele se învârte în jurul Pământului. Aceste idei au fost demontate pentru că avansurile noastre tehnologice ne-au permis să analizăm și să culegem informații altfel. Evoluția nu va fi demontată, este la fel de sigură și demonstrată ca teoria heliocentrică (Soarele în mijlocul sistemului solar).
Cred că acesta este până la urmă mesajul acestui post: deschideți-vă mintea și puneți-o la treabă. Nu credeți tot ce vedeți (sau nu vedeți), analizați și dovezile circumstanțiale. În final, urmăriți următorul film și încercați să numărați pasele.
Cât timp atenția vă este concentrată pe acceptarea creaționismului, nu veți vedea evoluția din primate în om.
În finalul acestui post aș dori să invit pe oricine dorește la discuții, împărtășirea unor opinii (poate chiar argumentate), întrebări. De-a lungul seriei nu cred că voi tolera comentarii de genul: bă ce prost ești, o să arzi in iad. Pentru că voi cere argumente :)
sâmbătă, 22 ianuarie 2011
Vârful ştiinţei
Nu ştiu la ce vă aşteptaţi voi, dar ăsta e. După 364 de zile în care 95% din experimente eşuează lamentabil, asta se întâmplă. Din păcate nu am cerut permisiunea de a posta videoclipuri făcute în labul unde lucrez eu... poate data viitoare.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)