Se afișează postările cu eticheta Nimicuri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Nimicuri. Afișați toate postările
sâmbătă, 16 iunie 2012
luni, 27 februarie 2012
Cum să... intri la Oxford?
Uitându-mă ieri prin statisticile ultimelor luni referitoare la traficul pe care l-am avut pe blog, am observat ceva destul de interesant. Fără vreo postare nouă, traficul era constant. Așa că am cercetat chestiunea în detaliu și am văzut ce s-a întâmplat.
Multe Câteva persoane au intrat pe blog din căutări pe google despre Oxford.
Drept urmare, m-am gândit să-mi împărtășesc experiența căpătată anul trecut în acest subiect. Așadar, urmează un mic ghid:
”Cum să intri la Oxford (sau orice altă universitate mare din lume)”
Pasul numărul 1: dacă adresa ta de email seamănă cumva cu una din următoarele: pasaricata25@yahoo.com, bigdickboss44@gmail.com, am_adidasi_mike@kappa.ro, atunci considerăm că ai ajuns pe acest blog din greșeală și se trece la următoarea secvență: se mută săgețica aia cu care dai click în colțul din dreapta sus și se apasă butonul stâng al mausului o dată, pe x. Misiune îndeplinită!
Pasul numărul 2: acesta e unul din cele mai grele, dacă nu chiar cel mai greu. Aici trebuie să te cunoști foarte bine, trebuie să știi foarte bine ce vrei și trebuie să știi de ce ești în stare. Ăsta este pasul care face diferența între tine și toți ceilalți. De mult timp (nici eu nu mai știu exact cât), m-am ghidat după un singur lucru: țintește cât mai sus (în orice aspect al vieții). Nu te mulțumi cu mediocritate. Nicăieri, niciodată. În același timp însă, cunoaște-ți limitele. Știu, aceste două chestii parcă se bat cap în cap. Dar nu-i așa. Mi-am dorit de prin liceu să intru la o universitate ca cea din Oxford. Tot prin liceu am știut că vreau să fac cercetare pe celule stem (țin încă minte momentul când am văzut o copertă a National Geographic cu o poză sub care scria mare: Stem Cells... a fost atât de clar). Dar după liceu m-am înscris la o facultate în România. După facultate am plecat la master în Olanda, nicidecum la Oxford. Știam că la un moment dat voi ajunge acolo, dar am făcut pași mici. Mă puteam înscrie după liceu, aș fi fost respins și viața mea acum poate ar fi fost alta. Nu m-am pus în situația de a eșua. Însă echilibrul e foarte fin: nu te pune în situația de a eșua, dar în același timp fă pași care să te apropie de visul tău. Despre vis pot spune un singur lucru: nu ți-l schimba prea des. Asta nu înseamnă decât că nu ți-l poți atinge.
Pasul numărul 3: nu, nu este vorba despre note. Ponderea lor în procesul de selecție este destul de mică. Eu aveam pe foaia matricolă un 5 la botanică și asta nu m-a oprit (l-am explicat la interviu). Dar este vorba de școală. Nu poți să fi trecut prin ea ca vodă prin lobodă. Nu prea are rost să înveți pentru 10 la toate materiile decât dacă ai o memorie fotografică excepțională. Mai bine te axezi pe ce-ți place, cât timp devii un mic expert în acel domeniu. Iar asta te va ajuta mai târziu, atunci când vei avea nevoie de scrisori de recomandare.
Pasul numărul 4: trimiterea primului email. Să descoperi ce vrei să faci e destul de ușor (sau ar trebui să fie). Să-ți dai seama unde e mai greu. Așa că fă o lista cu țări unde crezi că ți-ar fi bine, caută universitățile de acolo unde crezi că ai putea intra (aducându-ți aminte să țintești sus) și trimite emailuri profesorilor care lucrează pe ce te interesează. Nu 20 de emailuri, unul singur ajunge. Unul care însă trebuie scris bine. Scurt, la obiect, trebuie să te vinzi elegant. Întotdeauna primul email se adresează profesorului/doctorului X. În răspuns respectivul/a se va semna cu prenumele. Așadar al doilea email va putea fi adresat lui Dear Y (unde Y e prenumele, fara alte politețuri). Știu, pare ciudat, dar gândirea occidentală este că respectul nu se arată prin politețuri. Poți să vorbești cu un laureat al premiului Nobel ca și cum ai vorbi cu vecinul, cât timp discuția este ținută la un nivel înalt. CV-ul trebuie atașat acestui prim email.
Exemplu:
Dear Dr. X,
My name is Omul cu Vopseaua. I'm a second year master student, the Master of Science in Molecular Medicine program, from Erasmus MC.
I am writing you to inquire about a PhD studentship in your group.
As stated in my CV (which is attached to this email), my first year master project was in Gene Regulation, in prof. Y's lab. There I studied the molecular basis of long-range beta-globin gene activation, using state of the art techniques. I am currently doing my thesis project in prof. Z's lab, working on the regulatory influences of Bmp and Hedgehog factors on the generation, expansion and maintenance of hematopoietic stem cells in the mouse embryo, supervised by dr. W, a post-doc in the lab. Basically, I am interested in the genetic cascades (Runx1, Gata2, Notch1) triggered by BMP and Hh that are involved in the generation and expansion of hematopoietic stem cells. For this project I was able to obtain a grant from the Royal Dutch Academy of Arts and Sciences (KNAW).
I was in the audience last year, when you held a seminar at Erasmus. I found it very interesting and it made me think of a career in hematopoiesis research. I was delighted to see on the WIMM website that there are PhD studentships available in your lab. In a recent conversation, besides staying in Z's group, she also advised me to contact you.
It would be very helpful if you could offer me some additional details about the project.
Thank you and I'm looking forward to hearing from you!
Best regards,
Omul cu Vopseaua
Ingredientele de bază ale primului email: formula de adresare corectă, o succintă prezentare a ce faci acum, a ce vrei să faci și a motivului pentru care vrei să faci acel lucru. Aaa, și un CV.
Anexă la pasul numărul 5: scrisoarea de intenție. În ea transmiți cam aceleași idei ca în acel prim email, însă mult mai bine articulate și prezentate. Scrisoarea de intenție este personală, este portița care lasă să se vadă cât de tare îți dorești un lucru. Poți să faci orice legături vrei, cât timp au legătura cu ce-ți dorești (eu mi-am început scrisoarea spunând că de mic copil, de când îmi urmăream părinții cum își pregăteau lecțiile de a doua zi, de când răsfoiam manualele lor de biologie fără să știu măcar să citesc, eram atras de știință - sau ceva de genul ăsta).Să nu-ți fie frică să folosești cuvinte mari! Trebuie detaliate eventualele premii, burse, activități extracurriculare. Nu te sfii să te lauzi. Aproape ostentativ chiar. Din scrisoarea de intenție trebuie să reiasă că ești tare, că ești destul de pregătit/ă, că știi unde ți-e locul dar că nu bați câmpii.
Pasul numărul 5: răspunsul poate veni sau nu. De cele mai multe ori însă, vine. Dacă e pozitiv sau negativ depinde doar de ce caută respectivul profesor. Dacă schimbul de informație te-a convins, trimiți toate hârtiile necesare (foaie matricolă, diplome, traduceri, scrisoare de intenție etc. - e o mică bătaie de cap cu toate astea dar merită). Interviul este o altă parte foarte importantă. Și poate cea mai stresantă. Se poate face în două moduri: în persoană, fiind chemat/ă pentru câteva zile la instituția respectivă (teoretic pe banii lor) sau pe net. Oricum ar fi, ținuta trebuie să fie impecabilă. Chiar daca îl ai pe net și stai la tine acasă, poți să n-ai pantaloni sau chiloți pe tine dar ce se vede în webcam trebuie să sclipească. Liniște, o conexiune bună sunt alte două lucruri importante pentru interviul pe net. La interviul propriu-zis trebuie să interacționezi. Trebuie să discuți, trebuie să fii în stare să-ți transmiți ideile, trebuie să fii în stare să înțelegi ideile transmise de cei care ți se adresează, trebuie să nu-ți fie frică dacă nu înțelegi ceva. Cunoaște publicațiile grupului căruia vrei să te alături, cunoaște progresele importante din acel subiect din ultimii ani, cunoaște CV-ul profesorului pe care l-ai contactat inițial. Poți cere câteva secunde de gândire, poți să spui că nu știi (și atunci e bine să întrebi despre ce nu știi). E mai bine decât să spui prostii. E intimidant să ai 3-4 profesori în față care te studiază din priviri și încearcă să-și dea seama dacă ești omul potrivit pentru ce caută ei în 30-40 de minute. Însă nu trebuie să arăți că ești intimidat/ă. Ține un pahar cu apă lângă tine, respiră regulat, sunt oameni la fel ca tine. Interviul poate fi și o experiență foarte plăcută. Asta ți-ai dorit până acum, pentru asta ai muncit, acum profită și absoarbe fiecare secundă a lui. Doar ăsta era țelul nu? Să ajungi să interacționezi cu astfel de oameni. După sfârșitul interviului, nimic nu mai depinde de tine. Dacă ai făcut tot ce-ai putut relaxează-te, dacă simți că ai dat-o în bară cu ceva relaxează-te :) nu mai poți schimba nimic. Din proprie experiență pot spune că chiar dacă ți se pare că ai dat-o-n bară cu ceva rău de tot, în realitate fie nu ai dat-o deloc, fie nu a fost nici de departe atât de rău cum ți se pare.
Pasul numărul 6: dacă toate au mers bine, la câteva luni după trimiterea tuturor actelor poți primi ceva asemănător:
Dacă nu, asta e. Oricare ar fi deznodământul, este o experiență care te va ajuta enorm mai departe. Și niciodată nu este prea târziu pentru a încerca iar.
Lucruri de zis probabil că mai sunt, dar le-am uitat eu. Baftă și felicitări oricui e destul de ambițios încât să încerce.
Drept urmare, m-am gândit să-mi împărtășesc experiența căpătată anul trecut în acest subiect. Așadar, urmează un mic ghid:
”Cum să intri la Oxford (sau orice altă universitate mare din lume)”
Pasul numărul 1: dacă adresa ta de email seamănă cumva cu una din următoarele: pasaricata25@yahoo.com, bigdickboss44@gmail.com, am_adidasi_mike@kappa.ro, atunci considerăm că ai ajuns pe acest blog din greșeală și se trece la următoarea secvență: se mută săgețica aia cu care dai click în colțul din dreapta sus și se apasă butonul stâng al mausului o dată, pe x. Misiune îndeplinită!
Pasul numărul 2: acesta e unul din cele mai grele, dacă nu chiar cel mai greu. Aici trebuie să te cunoști foarte bine, trebuie să știi foarte bine ce vrei și trebuie să știi de ce ești în stare. Ăsta este pasul care face diferența între tine și toți ceilalți. De mult timp (nici eu nu mai știu exact cât), m-am ghidat după un singur lucru: țintește cât mai sus (în orice aspect al vieții). Nu te mulțumi cu mediocritate. Nicăieri, niciodată. În același timp însă, cunoaște-ți limitele. Știu, aceste două chestii parcă se bat cap în cap. Dar nu-i așa. Mi-am dorit de prin liceu să intru la o universitate ca cea din Oxford. Tot prin liceu am știut că vreau să fac cercetare pe celule stem (țin încă minte momentul când am văzut o copertă a National Geographic cu o poză sub care scria mare: Stem Cells... a fost atât de clar). Dar după liceu m-am înscris la o facultate în România. După facultate am plecat la master în Olanda, nicidecum la Oxford. Știam că la un moment dat voi ajunge acolo, dar am făcut pași mici. Mă puteam înscrie după liceu, aș fi fost respins și viața mea acum poate ar fi fost alta. Nu m-am pus în situația de a eșua. Însă echilibrul e foarte fin: nu te pune în situația de a eșua, dar în același timp fă pași care să te apropie de visul tău. Despre vis pot spune un singur lucru: nu ți-l schimba prea des. Asta nu înseamnă decât că nu ți-l poți atinge.
Pasul numărul 3: nu, nu este vorba despre note. Ponderea lor în procesul de selecție este destul de mică. Eu aveam pe foaia matricolă un 5 la botanică și asta nu m-a oprit (l-am explicat la interviu). Dar este vorba de școală. Nu poți să fi trecut prin ea ca vodă prin lobodă. Nu prea are rost să înveți pentru 10 la toate materiile decât dacă ai o memorie fotografică excepțională. Mai bine te axezi pe ce-ți place, cât timp devii un mic expert în acel domeniu. Iar asta te va ajuta mai târziu, atunci când vei avea nevoie de scrisori de recomandare.
Pasul numărul 4: trimiterea primului email. Să descoperi ce vrei să faci e destul de ușor (sau ar trebui să fie). Să-ți dai seama unde e mai greu. Așa că fă o lista cu țări unde crezi că ți-ar fi bine, caută universitățile de acolo unde crezi că ai putea intra (aducându-ți aminte să țintești sus) și trimite emailuri profesorilor care lucrează pe ce te interesează. Nu 20 de emailuri, unul singur ajunge. Unul care însă trebuie scris bine. Scurt, la obiect, trebuie să te vinzi elegant. Întotdeauna primul email se adresează profesorului/doctorului X. În răspuns respectivul/a se va semna cu prenumele. Așadar al doilea email va putea fi adresat lui Dear Y (unde Y e prenumele, fara alte politețuri). Știu, pare ciudat, dar gândirea occidentală este că respectul nu se arată prin politețuri. Poți să vorbești cu un laureat al premiului Nobel ca și cum ai vorbi cu vecinul, cât timp discuția este ținută la un nivel înalt. CV-ul trebuie atașat acestui prim email.
Exemplu:
Dear Dr. X,
My name is Omul cu Vopseaua. I'm a second year master student, the Master of Science in Molecular Medicine program, from Erasmus MC.
I am writing you to inquire about a PhD studentship in your group.
As stated in my CV (which is attached to this email), my first year master project was in Gene Regulation, in prof. Y's lab. There I studied the molecular basis of long-range beta-globin gene activation, using state of the art techniques. I am currently doing my thesis project in prof. Z's lab, working on the regulatory influences of Bmp and Hedgehog factors on the generation, expansion and maintenance of hematopoietic stem cells in the mouse embryo, supervised by dr. W, a post-doc in the lab. Basically, I am interested in the genetic cascades (Runx1, Gata2, Notch1) triggered by BMP and Hh that are involved in the generation and expansion of hematopoietic stem cells. For this project I was able to obtain a grant from the Royal Dutch Academy of Arts and Sciences (KNAW).
I was in the audience last year, when you held a seminar at Erasmus. I found it very interesting and it made me think of a career in hematopoiesis research. I was delighted to see on the WIMM website that there are PhD studentships available in your lab. In a recent conversation, besides staying in Z's group, she also advised me to contact you.
It would be very helpful if you could offer me some additional details about the project.
Thank you and I'm looking forward to hearing from you!
Best regards,
Omul cu Vopseaua
Ingredientele de bază ale primului email: formula de adresare corectă, o succintă prezentare a ce faci acum, a ce vrei să faci și a motivului pentru care vrei să faci acel lucru. Aaa, și un CV.
Anexă la pasul numărul 5: scrisoarea de intenție. În ea transmiți cam aceleași idei ca în acel prim email, însă mult mai bine articulate și prezentate. Scrisoarea de intenție este personală, este portița care lasă să se vadă cât de tare îți dorești un lucru. Poți să faci orice legături vrei, cât timp au legătura cu ce-ți dorești (eu mi-am început scrisoarea spunând că de mic copil, de când îmi urmăream părinții cum își pregăteau lecțiile de a doua zi, de când răsfoiam manualele lor de biologie fără să știu măcar să citesc, eram atras de știință - sau ceva de genul ăsta).Să nu-ți fie frică să folosești cuvinte mari! Trebuie detaliate eventualele premii, burse, activități extracurriculare. Nu te sfii să te lauzi. Aproape ostentativ chiar. Din scrisoarea de intenție trebuie să reiasă că ești tare, că ești destul de pregătit/ă, că știi unde ți-e locul dar că nu bați câmpii.
Pasul numărul 5: răspunsul poate veni sau nu. De cele mai multe ori însă, vine. Dacă e pozitiv sau negativ depinde doar de ce caută respectivul profesor. Dacă schimbul de informație te-a convins, trimiți toate hârtiile necesare (foaie matricolă, diplome, traduceri, scrisoare de intenție etc. - e o mică bătaie de cap cu toate astea dar merită). Interviul este o altă parte foarte importantă. Și poate cea mai stresantă. Se poate face în două moduri: în persoană, fiind chemat/ă pentru câteva zile la instituția respectivă (teoretic pe banii lor) sau pe net. Oricum ar fi, ținuta trebuie să fie impecabilă. Chiar daca îl ai pe net și stai la tine acasă, poți să n-ai pantaloni sau chiloți pe tine dar ce se vede în webcam trebuie să sclipească. Liniște, o conexiune bună sunt alte două lucruri importante pentru interviul pe net. La interviul propriu-zis trebuie să interacționezi. Trebuie să discuți, trebuie să fii în stare să-ți transmiți ideile, trebuie să fii în stare să înțelegi ideile transmise de cei care ți se adresează, trebuie să nu-ți fie frică dacă nu înțelegi ceva. Cunoaște publicațiile grupului căruia vrei să te alături, cunoaște progresele importante din acel subiect din ultimii ani, cunoaște CV-ul profesorului pe care l-ai contactat inițial. Poți cere câteva secunde de gândire, poți să spui că nu știi (și atunci e bine să întrebi despre ce nu știi). E mai bine decât să spui prostii. E intimidant să ai 3-4 profesori în față care te studiază din priviri și încearcă să-și dea seama dacă ești omul potrivit pentru ce caută ei în 30-40 de minute. Însă nu trebuie să arăți că ești intimidat/ă. Ține un pahar cu apă lângă tine, respiră regulat, sunt oameni la fel ca tine. Interviul poate fi și o experiență foarte plăcută. Asta ți-ai dorit până acum, pentru asta ai muncit, acum profită și absoarbe fiecare secundă a lui. Doar ăsta era țelul nu? Să ajungi să interacționezi cu astfel de oameni. După sfârșitul interviului, nimic nu mai depinde de tine. Dacă ai făcut tot ce-ai putut relaxează-te, dacă simți că ai dat-o în bară cu ceva relaxează-te :) nu mai poți schimba nimic. Din proprie experiență pot spune că chiar dacă ți se pare că ai dat-o-n bară cu ceva rău de tot, în realitate fie nu ai dat-o deloc, fie nu a fost nici de departe atât de rău cum ți se pare.
Pasul numărul 6: dacă toate au mers bine, la câteva luni după trimiterea tuturor actelor poți primi ceva asemănător:
Dacă nu, asta e. Oricare ar fi deznodământul, este o experiență care te va ajuta enorm mai departe. Și niciodată nu este prea târziu pentru a încerca iar.
Lucruri de zis probabil că mai sunt, dar le-am uitat eu. Baftă și felicitări oricui e destul de ambițios încât să încerce.
marți, 23 noiembrie 2010
Animal român față-n față cu civilizația
De ce oare nu sunt controale mai stricte la vamă? Teste de inteligență, de aptitudini, conversații de cel puțin 2 ore cu un psiholog. Când faci așa ceva într-o țară care are locuri de parcare de dat cadou și la vecini, înseamnă că-ți lipsesc câțiva cromosomi. Pentru că cei șapte ani de-acasă, bunul simț sau cunoașterea unor reguli de circulație elementare sunt pentru proști.
sâmbătă, 20 noiembrie 2010
Blog review: Stomatologul tau
Azi a dat de lumina blogosferei un nou blog: Stomatologul tău.
Deși este un blog ce pare nișat, nu este. Pentru că toată lumea trebuie să știe cum să-și îngrijească dinții și tot ce mai au prin gură (naughty-naughty!). Se pare că vom găsi sfaturi, vom putea pune întrebări, iar explicațiile oferite vor fi pe înțelesul tuturor. Explicații care, merită menționat, sunt date de o studentă în anul IV la Medicină Dentară, la Iași. De la Universitatea de Medicină și Farmacie ”Gr. T. Popa”, nu vreo facultate particulară.
Iar pentru că este un blog care totuși spune ceva interesant, nu are rost să deviez, descriind designul bun sau culorile bine alese.
Însă partea cea mai bună e păstrată ca întotdeauna pentru final. Pentru că studenții, începând cu anul III, pot trata pacienți, pe blog găsiți și o ofertă foarte tentantă: consultații gratuite și tratamentele cele mai ieftine din oraș, cu cele mai noi materiale și aparate. Asta însă numai dacă locuiți în Iași sau împrejurimi.
Dacă nu sunteți siguri că vreți să mergeți, țineți un ochi aruncat pe Stomatologul tău. În curând vor apărea poze cu tratamentele efectuate (eu am văzut un mic preview și, deși sunt neavizat, mi s-au parut tare bune).
Stomatologul tău - pentru că și dinții tăi virtuali au nevoie de periaj zilnic
Deși este un blog ce pare nișat, nu este. Pentru că toată lumea trebuie să știe cum să-și îngrijească dinții și tot ce mai au prin gură (naughty-naughty!). Se pare că vom găsi sfaturi, vom putea pune întrebări, iar explicațiile oferite vor fi pe înțelesul tuturor. Explicații care, merită menționat, sunt date de o studentă în anul IV la Medicină Dentară, la Iași. De la Universitatea de Medicină și Farmacie ”Gr. T. Popa”, nu vreo facultate particulară.
Iar pentru că este un blog care totuși spune ceva interesant, nu are rost să deviez, descriind designul bun sau culorile bine alese.
Însă partea cea mai bună e păstrată ca întotdeauna pentru final. Pentru că studenții, începând cu anul III, pot trata pacienți, pe blog găsiți și o ofertă foarte tentantă: consultații gratuite și tratamentele cele mai ieftine din oraș, cu cele mai noi materiale și aparate. Asta însă numai dacă locuiți în Iași sau împrejurimi.
Dacă nu sunteți siguri că vreți să mergeți, țineți un ochi aruncat pe Stomatologul tău. În curând vor apărea poze cu tratamentele efectuate (eu am văzut un mic preview și, deși sunt neavizat, mi s-au parut tare bune).
Stomatologul tău - pentru că și dinții tăi virtuali au nevoie de periaj zilnic
De ce-s chinezii așa mulți
Păi dacă pot construi un hotel de 15 etaje in 5 zile...
... atunci probabil pot face și un copil în 3 luni.
... atunci probabil pot face și un copil în 3 luni.
joi, 18 noiembrie 2010
Ce mai e nou?
Până acum aproape nimic. Caut un job (cine nu?). Am câteva variante, poate voi scrie ce-am ales mai încolo.
Până atunci însă aș vrea să scriu despre ceva ce poate ați auzit. Sau dacă nu, auziți acum.
Se pare că cercetarea românească în biologie celulară/moleculară ar scoate capul în lume, la prima vedere. Însă numai la prima vedere.
Pentru cine nu a avut urechi să audă, academicianul L.M. Popescu, director general al Institutului de Patologie ”Victor Babeș” și șef al departamentului de medicină celulară si moleculară al universității Carol Davila din București a anunțat grozava descoperire a unor celule, numite telocite, care sprijină celulele stem. Conform lui, făra aceste celule, celulele stem sunt degeaba și nu pot face nimic. De unde rezultă importanța lor în medicină și posibile viitoare tratamente ale unor afecțiuni ca infarctul miocardic. Descoperirea s-a bucurat de publicitate pe mai toate mediile. Un exemplu este aici.
Însă cât este de revoluționară într-adevăr această descoperire? Răspuns: cam deloc. Iar în rândurile ce urmează voi explica.
În primul rând concluziile articolelor lui sunt trase numai din experimente de microscopie. Multă microscopie electronică, ceva imunohistochimie. Adică doar a văzut niște celule și a zis repede: nuuu, ascultați-mă pe mine, vă zic eu că asta fac celulele astea. Pentru a putea trage concluziile trase de el trebuie mult mai mult. Muuuult de tot.
În al doilea rând, o simplă căutare a cuvântului ”telocyte(s)” (da, am căutat ambele variante) în baza de date a articolelor științifice din medicină și alte științe conexe ale vieții (zeci de milioane de articole) dă uimitorul număr de 11 articole. Cum 11? Așa simplu, 11 articole care menționeaza aceste celule. Toate scrise de membri ai grupului lui Popescu și vreo 2 colaboratori din Italia. Păi scuză-mă, când e vorba de niște celule ce pot schimba medicina, se publică la greu. La greu și foarte greu. De exemplu, o căutare a altui tip de celule, ”pericyte” dă 3765 de articole. ”Hepatocyte”=70410. ”Hematopoietic stem cell”=65216. Cred că ați prins ideea.
În al treilea rând, la o cercetare (sic!) mai atentă vedem că 10 din acele 11 articole au fost publicate în Journal of Cellular and Molecular Medicine (factor de impact: 5,228). Un articol important intră în Nature (factor de impact: 29,495) sau, visul oricărui cercetător, în Cell (factor de impact: 31,152). Însă nu asta-i problema în paragraful ăsta. Care e? Faptul că sus-numitul L.M. Popescu are și onorantul nume, pe lângă descoperitor al telocitelor, de editor al Journal of Cellular and Molecular Medicine. Șocant, nu? :))
Aveam și eu speranța că poate-poate măcar cercetarea să se facă în România la fel de serios ca în străinătate. Așa cum e, fără fonduri, fără reactivi, fără aparatură, însă măcar cu respect de sine și demnitate.
P.S.: în aceeași notă, două din articole îl au pe el în postura de prim-autor. Pentru necunoscători, acest lucru poate fi normal. Adică e grupul lui, e academician, e profesor, e ideea lui poate. Total fals. Pe primul loc la autori este trecut întotdeauna post-doctorandul care a venit cu ideea și care a făcut munca (post-docul sau un doctorand). Pe la mijloc sunt alții care au făcut un experiment-două sau poate au editat vreo 3 imagini. Iar ultimul, ultimul este conducătorul de grup, șeful cel mare, profesorul. Academicianul. Pentru că el nu stă la bancă, nu pipetează, nu rulează geluri, nu face PCR, nu pregătește probele pentru microscop. Numele lui te bagă (sau nu) în jurnale de top. De-asta a muncit o viață întreagă, să se facă respectat și cunoscut. Oare de ce Popescu s-a pus el primul? Pentru ca atunci când este citat un articol, se face așa: primul autor et. al.
Până atunci însă aș vrea să scriu despre ceva ce poate ați auzit. Sau dacă nu, auziți acum.
Se pare că cercetarea românească în biologie celulară/moleculară ar scoate capul în lume, la prima vedere. Însă numai la prima vedere.
Pentru cine nu a avut urechi să audă, academicianul L.M. Popescu, director general al Institutului de Patologie ”Victor Babeș” și șef al departamentului de medicină celulară si moleculară al universității Carol Davila din București a anunțat grozava descoperire a unor celule, numite telocite, care sprijină celulele stem. Conform lui, făra aceste celule, celulele stem sunt degeaba și nu pot face nimic. De unde rezultă importanța lor în medicină și posibile viitoare tratamente ale unor afecțiuni ca infarctul miocardic. Descoperirea s-a bucurat de publicitate pe mai toate mediile. Un exemplu este aici.
Însă cât este de revoluționară într-adevăr această descoperire? Răspuns: cam deloc. Iar în rândurile ce urmează voi explica.
În primul rând concluziile articolelor lui sunt trase numai din experimente de microscopie. Multă microscopie electronică, ceva imunohistochimie. Adică doar a văzut niște celule și a zis repede: nuuu, ascultați-mă pe mine, vă zic eu că asta fac celulele astea. Pentru a putea trage concluziile trase de el trebuie mult mai mult. Muuuult de tot.
În al doilea rând, o simplă căutare a cuvântului ”telocyte(s)” (da, am căutat ambele variante) în baza de date a articolelor științifice din medicină și alte științe conexe ale vieții (zeci de milioane de articole) dă uimitorul număr de 11 articole. Cum 11? Așa simplu, 11 articole care menționeaza aceste celule. Toate scrise de membri ai grupului lui Popescu și vreo 2 colaboratori din Italia. Păi scuză-mă, când e vorba de niște celule ce pot schimba medicina, se publică la greu. La greu și foarte greu. De exemplu, o căutare a altui tip de celule, ”pericyte” dă 3765 de articole. ”Hepatocyte”=70410. ”Hematopoietic stem cell”=65216. Cred că ați prins ideea.
În al treilea rând, la o cercetare (sic!) mai atentă vedem că 10 din acele 11 articole au fost publicate în Journal of Cellular and Molecular Medicine (factor de impact: 5,228). Un articol important intră în Nature (factor de impact: 29,495) sau, visul oricărui cercetător, în Cell (factor de impact: 31,152). Însă nu asta-i problema în paragraful ăsta. Care e? Faptul că sus-numitul L.M. Popescu are și onorantul nume, pe lângă descoperitor al telocitelor, de editor al Journal of Cellular and Molecular Medicine. Șocant, nu? :))
Aveam și eu speranța că poate-poate măcar cercetarea să se facă în România la fel de serios ca în străinătate. Așa cum e, fără fonduri, fără reactivi, fără aparatură, însă măcar cu respect de sine și demnitate.
P.S.: în aceeași notă, două din articole îl au pe el în postura de prim-autor. Pentru necunoscători, acest lucru poate fi normal. Adică e grupul lui, e academician, e profesor, e ideea lui poate. Total fals. Pe primul loc la autori este trecut întotdeauna post-doctorandul care a venit cu ideea și care a făcut munca (post-docul sau un doctorand). Pe la mijloc sunt alții care au făcut un experiment-două sau poate au editat vreo 3 imagini. Iar ultimul, ultimul este conducătorul de grup, șeful cel mare, profesorul. Academicianul. Pentru că el nu stă la bancă, nu pipetează, nu rulează geluri, nu face PCR, nu pregătește probele pentru microscop. Numele lui te bagă (sau nu) în jurnale de top. De-asta a muncit o viață întreagă, să se facă respectat și cunoscut. Oare de ce Popescu s-a pus el primul? Pentru ca atunci când este citat un articol, se face așa: primul autor et. al.
miercuri, 3 noiembrie 2010
Poante pentru tocilari
Şi alte câteva:
A Higgs Boson walks into a church and the priest says "you can't be in here". The Higg Boson says "but without me how will you have mass?"
A tachyon walks into a bar. The bartender says "We don't serve your kind here." The tachyon replies "You did tomorrow."
Da, ştiu, sunt foarte tari :D
sâmbătă, 9 octombrie 2010
duminică, 3 octombrie 2010
vineri, 1 octombrie 2010
miercuri, 1 septembrie 2010
Istorie pe facebook - partea a 2a
Nu la fel de bun ca primul ”volum” însă merită 10 secunde. Tot via Cool Material.
luni, 30 august 2010
duminică, 29 august 2010
miercuri, 25 august 2010
joi, 19 august 2010
Is this real life??
Sărăcuțul David, habar nu avea că filmulețul făcut de tatăl lui după ieșirea de la dentist va strânge 65 de milioane de vizionări.
duminică, 15 august 2010
joi, 5 august 2010
sâmbătă, 24 iulie 2010
Sunt niște rățuște mici...
Și schimbul de mailuri:From: David Thorne
Date: Thursday 21 May 2009 10.16am
To: Helen Bailey
Subject: Pets in the building
Dear Helen,
Thankyou for your letter concerning pets in my apartment. I understand that having dogs in the apartment is a violation of the agreement due to the comfort and wellbeing of my neighbours and I am currently soundproofing my apartment with egg cartons as I realise my dogs can cause quite a bit of noise. Especially during feeding time when I release live rabbits.
Regards, David.
From: Helen Bailey
Date: Thursday 21 May 2009 11.18am
To: David Thorne
Subject: Re: Pets in the building
Hello David
I have received your email and wish to remind you that the strata agreement states that no animals are allowed in the building regardless of if your apartment is soundproof. How many dogs do you have at the premises?
Helen
From: David Thorne
Date: Thursday 21 May 2009 1.52pm
To: Helen Bailey
Subject: Re: Re: Pets in the building
Dear Helen,
Currently I only have eight dogs but one is expecting puppies and I am very excited by this. I am hoping for a litter of at least ten as this is the number required to participate in dog sled racing. I have read every Jack London novel in preparation and have constructed my own sled from timber I borrowed from the construction site across the road during the night. I have devised a plan which I feel will ensure me taking first place in the next national dog sled championships. For the first year of the puppies life I intend to say the word mush then chase them violently around the apartment while yelling and hitting saucepan lids together. I have estimated that the soundproofing of my apartment should block out at least sixty percent of the noise and the dogs will learn to associate the word mush with great fear so when I yell it on race day, the panic and released adrenaline will spur them on to being winners. I am so confident of this being a foolproof plan that I intend to sell all my furniture the day before the race and bet the proceeds on coming first place.
Regards, David.
From: Helen Bailey
Date: Friday 22 May 2009 9.43am
To: David Thorne
Subject: Re: Re: Re: Pets in the building
David, I am unsure what to make of your email. Do you have pets in the apartment or not?
Helen
From: David Thorne
Date: Friday 22 May 2009 11.27am
To: Helen Bailey
Subject: Re: Re: Re: Re: Pets in the building
Dear Helen,
No. I have a goldfish but due to the air conditioner in my apartment being stuck on a constant two degrees celcius, the water in its bowl is iced over and he has not moved for a while so I do not think he is capable of disturbing the neighbours. The ducks in the bathroom are not mine. The noise which my neighbours possibly mistook for a dog in the apartment is just the looping tape I have of dogs barking which I play at high volume while I am at work to deter potential burglars from breaking in and stealing my tupperware. I need it to keep food fresh. Once I ate leftover chinese that had been kept in an unsealed container and I experienced complete awareness. The next night I tried eating it again but only experienced chest pains and diarrhoea.
Regards, David.
From: Helen Bailey
Date: Friday 22 May 2009 1.46pm
To: David Thorne
Subject: Re: Re: Re: Re: Re: Pets in the building
Hello David
You cannot play sounds of dogs or any noise at a volume that disturbs others. I am sure you can appreciate that these rules are for the benefit of all residents of the building. Fish are fine. You cannot have ducks in the apartment though. If it was small birds that would be ok.
Helen
From: David Thorne
Date: Friday 22 May 2009 2.18pm
To: Helen Bailey
Subject: Re: Re: Re: Re: Re: Re: Pets in the building
Dear Helen,
They are very small ducks.
Regards, David.
From: Helen Bailey
Date: Friday 22 May 2009 4.06pm
To: David Thorne
Subject: Re: Re: Re: Re: Re: Re: Re: Pets in the building
David, under section 4 of the strata residency agreement it states that you cannot have pets. You agreed to these rules when you signed the forms. These rules are set out to benefit everyone in the building including yourself. Do you have a telephone number I can call you on to discuss?
Helen
From: David Thorne
Date: Friday 22 May 2009 5.02pm
To: Helen Bailey
Subject: Re: Re: Re: Re: Re: Re: Re: Re: Pets in the building
Dear Helen,
The ducks will no doubt be flying south for the winter soon so it will not be an issue. It is probably for the best as they are not getting along very well with my seventeen cats anyway. .
Regards, David.
From: Helen Bailey
Date: Monday 25 May 2009 9.22am
To: David Thorne
Subject: Re: Re: Re: Re: Re: Re: Re: Re: Re: Pets in the building
David, I am just going to write on the forms that we have investigated and you do not have any pets.
Se pare că funcționează!via Andy Vasilescu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)