Despre religie și alte superstiții - Respect meritat?

Julian Baggini: ”Ce cred mulți atei este că deși existența în univers este doar fizică, din aceasta prind viață minți, frumusețe, emoții, valori morale - pe scurt, întreaga serie de fenomene care dă bogăție vieții umane.”

Despre religie și alte superstiții - Prolog

Încep această serie din mai multe motive. În primul rând, la fel ca în cazul seriei despre evoluție, aș vrea să trezesc rațiunea. În al doilea rând pentru că mulți dintre cei care se consideră credincioși (și mai ales ortodocși) nu știu de fapt în ce cred. Iar în al treilea, însă cu siguranță nu în ultimul rând, pentru că mulți nu știu că au și varianta de a nu îmbrățișa vreuna din religii.

Deznodământul ultimelor 3 săptămâni

După ce m-am plimbat ca vodă prin lobodă pe la un Institut Max Planck si Oxford, lucrurile s-au mai clarificat zilelele trecute. Și dacă unele s-au clarificat, altele sunt mai tulburi ca niciodată.

Nu am primit a doua ofertă la Oxford. Ar fi fost chiar culmea să fi intrat la Oxford de două ori într-un an. Probabil ăsta mi-ar fi fost sfârșitul deoarece nu cred că m-aș fi trezit din beție :)

Chiar dacă am primit această veste, am refuzat oferta venită de la Max Planck. Mi-a plăcut grupul, mi-a plăcut șefa, mi-au plăcut proiectele propuse, însă intuiția mi-a spus să nu accept. Poate pentru că doar mi-au plăcut și nu m-am îndrăgostit până peste cap de ele. Oricare ar fi explicația, emailul de refuz este trimis.

Am ajuns astfel la o singură variantă. Să rămân la Erasmus, tot în Institutul de Celule Stem, într-un grup care lucrează pe celule stem embrionare și care are o poziție disponibilă. Sunt foarte mulți aplicanți, să văd ce-o ieși. Partea faină e proiectul, din care pot ieși câteva articole tari, poate chiar un Nature-două. Din două una: fie primesc această poziție și plec la post-doc la Oxford (sau Cambridge, nu mă deranjează, însă mie-mi place Oxford mai mult), fie nu o primesc și atunci mai încerc în toamnă la Oxford, Cambridge și poate Edinburgh (deși pot ajunge acolo și acum, e doar o variantă de rezervă).

Așadar obiectivele mele rămân aceleași. Asta deoarece cu cât ți le schimbi mai des, cu atât mai mult înseamnă că nu reușești să ți le atingi.

Asta doar dacă nu cumva are vreunul din cititorii mei 40.000 de lire rătăcite undeva prin casă și este dispus să mi le dea mie pentru a semna contractul pentru prima ofertă primită de la Oxford.

Evoluția - Punct final

Pe lângă selecția naturală pe care am văzut-o ieri (și nu pot accentua destul de tare și prin destule repetiții ce e selecția naturală: propagarea non-întâmplătoare a unor mutații aleatoare SAU propagarea și acumularea caracterelor îmbunătățite în defavoarea celor care aduc un dezavantaj), mai avem si selecție sexuală.

Evoluția - Partea a IVa

Încet-încet ne apropiem de finalul acestei serii. În penultima parte vom vorbi despre evoluția observată în laborator, fără intervenție antropică sau supranaturală.

Este vorba despre experimentul evoluției pe termen lung a Escherichia coli, experiment pornit de Richard Lenski, încă în derulare și pornit în 1988. Este un experiment ce urmărește modificările genetice în 12 populații aproape identice (și veți vedea de ce aproape) de E. coli. În februarie 2010 s-a ajuns la generația cu numărul 50.000.

Jurnal de călătorie - Final

Au trecut două săptămâni ca o clipire.

Marți mi-am luat adio de la Oxford. După interviu, care nu a mers extraordinar (nici de rău, dar nici de bine), am luat pentru ultima dată (în viitorul apropiat) la pas magnificul oraș. Mi s-a părut extrem de potrivit ca la ultima cină, în loc de pâine și vin (sic!), să mănânc fish and chips și să beau un ultim ale, Pride of Oxford.

După masă am absorbit tot ce am putut din oraș în câteva ore: Radcliffe Camera, câteva colegii, biblioteca Bodleian, turnurile visătoare. Pentru câteva minute, am uitat de mine și de brevitatea timpului rămas și am preferat să stau pe treptele clădirii Clarendon și să citesc.

A doua zi, adică ieri, m-am întors în Rotterdam. Am văzut că și englezii au incapabilii lor. În aeroport, la check-in (căci nu am găsit vreo imprimanta pentru a-mi face check-in-ul singur), unei gagici i-au trebuit minute bune să găsească un cod de țară pentru România. A căutat în pașaport, a întrebat două vecine. Până la urmă a băgat OTP și a terminat treaba. Dar pentru ca nu cumva să plec cu vreo urmă de îndoiala asupra inteligenței și pregătirii ei (sau a lipsei lor), mă lovește cu întrebarea: aveți viză? (În gând - duduie incompetentă,) nu-mi trebuie viză.

Cam atât pentru aceste două săptămâni. Recomand oricui are drum spre Marea Britanie o oprire de 2-3 zile la Oxford.

Acum mi se pare că olandezii circulă pe partea ”greșită” a drumului.

Jurnal de călătorie - A doua zi în Oxford

Orașul ăsta nu mă lasă să dorm.

Plăcerea vieții mele e să dorm până la prânz. Cu toate acestea, azi parcă îmi șoptea orașul în ureche: hai, trezește-te, marș la plimbat. Așa că m-am trezit și am băgat plimbare (nu e bine să ignori vocile pe care le auzi din neant...).

Oxfordul, orașul turnurilor visătoare, după cum bine îl caracteriza Matthew Arnold, este unul care trișează fizica. Atunci când te plimbi pe străzile vechi de sute de ani și te ia durerea de gât de la unghiul aproape imposibil în care trebuie să-l ții, uiți o dimensiune. Te plimbi doar în spațiu, iar atemporalitatea te înfășoară. Cât timp dreptul urmează stângul și viceversa, ești nemuritor. Clădirile la care te uiți au chiar și 800 de ani. Tu de ce n-ai avea?

Am intrat în trei muzee azi. Este extraordinar faptul că nu plătești intrarea. Doar este orașul unde informațiile te invadează din toate direcțiile. Ești doar rugat, dacă vrei, să lași cât te ține buzunarul, fiind necesare în medie 2 lire/persoană pentru întreținerea lor.

Așadar, am intrat în Muzeul Istoriei Științei, Muzeul Pitt Rivers (antropologie, civilizație, istorie etnografică) și bineînțeles Muzeul de Istorie Naturală. Am văzut Jurassic Park prin '93 sau '94. E filmul care m-a împins definitiv spre știință (unii tocilari au Star Wars, alții Star Trek, eu am Jurassic Park). A durat ”doar” 17 ani până am văzut un T-Rex și un Triceratops la 15 cm de mine. Și mi-a plăcut la nebunie și aranjarea vitrinelor ce tratau evoluția hominizilor și a omului. Nu ai cum să nu accepți evoluția când vezi fosilele.

Suvenirul pe care mi l-am cumpărat azi este The God Delusion, de Richard Dawkins (raportez după ce-o citesc).

Ieri mi-am băgat camera într-o ședință de psihanaliză, încercând să-i explic că trebuie să-și facă treaba, chiar dacă e intimidant ce pozează. M-a ascultat azi, dar doar pentru vreo 4-5 poze. După aceea s-a rușinat iar.
Queen's College:

Turnul University Church St Mary the Virgin:

Și două magazine drăguțe:

Mâine pregătirea finală pentru interviu.

Jurnal de călătorie - Partea a IIa

După călătoria destul de interesantă de acum câteva zile, din Gottingen, azi am purces pe un nou drum. Dimineața mi-a început pe la 2 jumate astfel: ”Pi*da mă-tii de adunătură netrebnică de circuite și rezistențe, taci în pi*da mă-tii!” (autorul a folosit repetiția în acest caz pentru a accentua disprețul și ura purtate față de orice aparat făcut și inventat de mâna omului pentru a-l trezi, scoțând astfel la iveală natura sadomasochistă a ființei umane).

După această experiență neplăcută cu tehnologia, am luat frumușel un taxi până la gară, din gară trenul până la Schiphol, iar de acolo avionul până la Londra, aeroportul Heathrow. Zborul a decurs cam așa: Bună ziua, bun venit la bord. Pregătiți-vă pentru decolare. Am ajuns deasupra stratului de nori, am petrecut acolo vreo 4-5 minute, după aceea am început coborârea. În total vreo 40-45 de minute. M-a încercat un sentiment extraordinar atunci când am coborât sub nori (care cred că erau la 50 de metri de sol) și am văzut mașinile circulând invers. Sentiment ce a revenit mai târziu când am auzit lumea vorbind. Mă pregătesc de 15 ani să ajung în UK și se pare că tot nepregătit am fost.

Partea interesantă acum urmează, pentru că numai câteva persoane știau care este destinația finală de azi: OXFORD. Acel Oxford, orașul ce găzduiește extraordinara universitate, acel Oxford prin care s-au plimbat Halley, Golding, Tolkien, Lawrence, Bhutto, Mr. Bean (aka Rowan Atkinson), visul, unicul. Asta pentru că marți am un al doilea interviu pentru o poziție aici. De fapt e al treilea, dacă iau în considerare interviul pe care l-am avut în toamnă (ce a rezultat într-o ofertă pe care însă nu o pot accepta pentru că nu este finanțată în totalitate) și cel preliminar, la telefon, de acum două săptămâni pentru această poziție. E un proiect destul de interesant, în care m-aș ocupa de celulele stem leucemice. Însă trebuie să fac o treabă bună marți.

După ce am ajuns, pe la 10, în hotel (impropriu spus hotel, este o casă pentru oaspeți) am tras un somn de vreo 3 ore. Trezit cu forțe proaspete am plecat să fac cunoștință cu visul.

Prima dată m-am oprit la un pub ( The White Horse) pentru d-ale gurii, iar după aceea am luat autobuzul spre Oxford (căci acum stau în Headington, pentru că e mai aproape de institutul unde am interviu - 10 minute de mers cu autobuzul până în centrul Oxfordului).

Am băut pentru prima dată ale (care în esența ei și a mamei ei tot bere este, însă cu un gust puternic de malț; drept urmare, nu aș recomanda-o unor doamne și domnișoare).

Da, se numește Bătrâna Găină Pătată/Pistruiată. Mi s-a părut deosebit de englez faptul că pe spate scrie că medicii recomandă băutul a maxim 3-4 astfel de beri pe zi pentru un bărbat (0,5 l, 5.2%).

După ce m-am cinstit sănătos, mi-am continuat călătoria.

Ăsta e turnul bisericii Sfintei Fecioare Maria, undeva chiar în buricul orașului. Am urcat până în turn, de unde am făcut poza următoare, ce înfățișează biblioteca Radcliffe (sau Radcliffe Camera):

În dreapta pozei de mai sus se află Colegiul All Souls, adică poza de mai jos (toți studenții universității din Oxford aparțin unui colegiu - multe vechi, unele mai noi, câteva zeci în total; fiecare colegiu are propria sală de mese, propria bibliotecă, propriul campus, exact ca în Harry Potter pentru cine e pasionat - ale cărui colegii de altfel au fost copiate după câteva colegii de la Oxford):

Colegiile nu pot fi văzute decât de afară pentru a acorda intimitatea necesară studenților. Am aruncat un ochi și în curtea Queen's College, cel care mi-a făcut mie oferta în iarnă, construit pe la 1300 și arată cam la fel, lucru care mi-a indus o activitate sporită a glandelor salivare (mai jos intrarea la Hertford College).

Intrarea în All Souls College:

Ultima fotografie a turului de azi este cu o parte a bibliotecii Bodleian (ce are ”doar” 11 milioane de volume).

Am văzut și o mireasă azi, căci te poți căsători la bisericile colegiilor, iar o sală din Bodleian era rezervată pentru o recepție.

Partea extrem de nasoală este că a mea cameră nu a rezistat minunățiilor spre care o îndreptam și a cam început să facă figuri, deci cred că nu voi mai putea face alte poze în următoarele zile. Decât cu ochii minții, dar nu știu unde se bagă USB-ul (și mi-e frică să întreb).

Pe mâine (poate)!

Jurnal de călătorie - Final german

Pozele sunt puține. Și nu cine știe ce. Pentru că în Gottingen ploua mai mult parcă decât în Rotterdam. Din 6 zile, în una singură nu a plouat. Așadar azi am încercat să trag niște cadre rapide, înainte să înceapă ploaia.

Orășelul e mic tare, dar e plin de tineri. Oricum dacă accept oferta primită de aici nu voi petrece prea mult timp în afara laboratorului. Fetița-statuie e Ganseliesel, sau fata cu gâștele. Se spune că este cea mai sărutată fată din lume pentru că tradiția cere fiecărui doctorand ce-și apără cu succes teza, devenind doctor, să treacă pe la ea să-i sărute obrazul din bronz.

Plec mâine din Germania așadar cu multe multe gânduri pe cap. Ieri, alaltăieri credeam că nu voi accepta această ofertă. Credeam că nu mi se poate oferi un proiect care să mă atragă atât de mult, de care să mă îndrăgostesc (căci da, pentru a băga orele infernale cerute aici trebuie să iubești ce faci). Astăzi aproape am rămas cu acel gând cât timp șefa grupului îmi spunea ce ar vrea de la mine, pe ce proiect de bază ar vrea să mă pună (destul de drăguț, dar cu o doză de îndoială). M-a plesnit peste față însă și cu un al doilea proiect, unul de mare risc (căci poate sau nu să iasă ceva din el), unul pe felia mea, unul pe care altcineva din grup nu-l poate face, unul care ar fi răspunderea mea și care poate avea niște rezultate foarte foarte tari.

Așadar am mult de gândit. Decizia nu va veni decât peste câteva săptămâni pentru că sâmbătă plec spre următoare destinație. Care va rămâne secretă până atunci.

Jurnal de călătorie - Best ... day ... ever

Ziua de azi nu a început într-un mod senzațional, ci cu un workshop despre un software de analizat imagini făcute cu microscopie confocală.

Partea cea mai și cea mai și cea mai și cea mai tare de azi a venit mai pe seară, la ședința celor din grupul în care vânez doctoratul. Pentru că-mi place la nebunie să-mi prezint munca (dacă nu mă laud eu, cine naiba s-o facă? - lăudat prin rezultate și muncă însă) și consider că nu există trăire mai faină decât cea pe care o simți atunci când te afli în față și vorbești, m-am oferit acum câteva săptămâni să prezint ce fac acum, pentru a-și face lumea (și șefa) o idee despre ce știu să fac, cât lucrez și ce rezultate am.

Treci printr-un orgasm intelectual atunci când, la finalul a 15-20 de minute, lumea începe să te aplaude. Și nu neapărat lumea, ci cercetători la Max Planck (semi-zei cel puțin). Cuvintele sunt prea puține pentru a descrie ce am simțit. Iar cireașa de pe tort a fost faptul că lumea a pus întrebări interesante și s-au arătat interesați.

Îmi place în Germania din ce în ce mai mult (Rotterdamul conduce însă în continuare, 3-2).