Recent am început să mă uit la America's Got Talent din lipsă de ocupație (sau examene :P). E o emisiune în care diverși oameni ajung pe o scenă și etalează ce consideră ei că se numește talent. Preselecția duce la Las Vegas, iar acolo se pot câștiga 1 milion de dolari și un headline al unui spectacol. Toate bune și frumoase până aici... unii chiar sunt buni în ceea ce fac, unii excepționali, unii nu prea, unii sunt jalnici. Cântă, dansează, se joacă cu focul (la propriu), fac scamatorii, jonglerii, stand-up, orice. Ce-mi place mie la nebunie e când vine o doamnă trecută bine de 70 de ani sau când vine un domn trecut de aceeași venerabilă vârstă sau cel mai mult când vine un cuplu căsătorit de x ani (unde x a fost și 50... deci WOW). Însă nu asta e interesant, ci ce zic ei. Toți zic în interviul premergător spectacolului următorul lucru: -Visul meu e să x (cânt, etc.). Mi se pare extraordinar ca niște oameni care au trecut prin viață, au copii, nepoți, strănepoți să poată să spună că au un vis! Da, au un vis!! Câți pensionari din România oare mai au un vis? Probabil acela de a muri ori ei ori politicienii pentru a scăpa de rușinea la care sunt supuși. Dar în rest, nu cred. Mi-ar plăcea să iasă cineva într-un parc și să întrebe 100 de pensionari: ce visuri, idealuri aveți? Nu mi-ar plăcea însă să văd răspunsurile pentru că probabil mi s-ar rupe sufletul.
Acum am și eu un vis: să ajung la 70 de ani și să pot spune: ”wow, îmi doresc tare mult să fac asta. Este visul meu!”
De asemenea, este foarte tare cum oameni trecuți de prima, a doua și poate chiar a treia tinerețe simt că le lipsește ceva din viață, că e ceva ce nu au făcut și au curajul să stea pe o scenă în fața a câteva mii de persoane și să facă acel lucru. Asta este pofta de viață! Și o lecție de viață în același timp...
Pe final, o mostră de... ”talent”:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu