Jurnal de călătorie - Final

Au trecut două săptămâni ca o clipire.

Marți mi-am luat adio de la Oxford. După interviu, care nu a mers extraordinar (nici de rău, dar nici de bine), am luat pentru ultima dată (în viitorul apropiat) la pas magnificul oraș. Mi s-a părut extrem de potrivit ca la ultima cină, în loc de pâine și vin (sic!), să mănânc fish and chips și să beau un ultim ale, Pride of Oxford.

După masă am absorbit tot ce am putut din oraș în câteva ore: Radcliffe Camera, câteva colegii, biblioteca Bodleian, turnurile visătoare. Pentru câteva minute, am uitat de mine și de brevitatea timpului rămas și am preferat să stau pe treptele clădirii Clarendon și să citesc.

A doua zi, adică ieri, m-am întors în Rotterdam. Am văzut că și englezii au incapabilii lor. În aeroport, la check-in (căci nu am găsit vreo imprimanta pentru a-mi face check-in-ul singur), unei gagici i-au trebuit minute bune să găsească un cod de țară pentru România. A căutat în pașaport, a întrebat două vecine. Până la urmă a băgat OTP și a terminat treaba. Dar pentru ca nu cumva să plec cu vreo urmă de îndoiala asupra inteligenței și pregătirii ei (sau a lipsei lor), mă lovește cu întrebarea: aveți viză? (În gând - duduie incompetentă,) nu-mi trebuie viză.

Cam atât pentru aceste două săptămâni. Recomand oricui are drum spre Marea Britanie o oprire de 2-3 zile la Oxford.

Acum mi se pare că olandezii circulă pe partea ”greșită” a drumului.

Jurnal de călătorie - A doua zi în Oxford

Orașul ăsta nu mă lasă să dorm.

Plăcerea vieții mele e să dorm până la prânz. Cu toate acestea, azi parcă îmi șoptea orașul în ureche: hai, trezește-te, marș la plimbat. Așa că m-am trezit și am băgat plimbare (nu e bine să ignori vocile pe care le auzi din neant...).

Oxfordul, orașul turnurilor visătoare, după cum bine îl caracteriza Matthew Arnold, este unul care trișează fizica. Atunci când te plimbi pe străzile vechi de sute de ani și te ia durerea de gât de la unghiul aproape imposibil în care trebuie să-l ții, uiți o dimensiune. Te plimbi doar în spațiu, iar atemporalitatea te înfășoară. Cât timp dreptul urmează stângul și viceversa, ești nemuritor. Clădirile la care te uiți au chiar și 800 de ani. Tu de ce n-ai avea?

Am intrat în trei muzee azi. Este extraordinar faptul că nu plătești intrarea. Doar este orașul unde informațiile te invadează din toate direcțiile. Ești doar rugat, dacă vrei, să lași cât te ține buzunarul, fiind necesare în medie 2 lire/persoană pentru întreținerea lor.

Așadar, am intrat în Muzeul Istoriei Științei, Muzeul Pitt Rivers (antropologie, civilizație, istorie etnografică) și bineînțeles Muzeul de Istorie Naturală. Am văzut Jurassic Park prin '93 sau '94. E filmul care m-a împins definitiv spre știință (unii tocilari au Star Wars, alții Star Trek, eu am Jurassic Park). A durat ”doar” 17 ani până am văzut un T-Rex și un Triceratops la 15 cm de mine. Și mi-a plăcut la nebunie și aranjarea vitrinelor ce tratau evoluția hominizilor și a omului. Nu ai cum să nu accepți evoluția când vezi fosilele.

Suvenirul pe care mi l-am cumpărat azi este The God Delusion, de Richard Dawkins (raportez după ce-o citesc).

Ieri mi-am băgat camera într-o ședință de psihanaliză, încercând să-i explic că trebuie să-și facă treaba, chiar dacă e intimidant ce pozează. M-a ascultat azi, dar doar pentru vreo 4-5 poze. După aceea s-a rușinat iar.
Queen's College:

Turnul University Church St Mary the Virgin:

Și două magazine drăguțe:

Mâine pregătirea finală pentru interviu.

Jurnal de călătorie - Partea a IIa

După călătoria destul de interesantă de acum câteva zile, din Gottingen, azi am purces pe un nou drum. Dimineața mi-a început pe la 2 jumate astfel: ”Pi*da mă-tii de adunătură netrebnică de circuite și rezistențe, taci în pi*da mă-tii!” (autorul a folosit repetiția în acest caz pentru a accentua disprețul și ura purtate față de orice aparat făcut și inventat de mâna omului pentru a-l trezi, scoțând astfel la iveală natura sadomasochistă a ființei umane).

După această experiență neplăcută cu tehnologia, am luat frumușel un taxi până la gară, din gară trenul până la Schiphol, iar de acolo avionul până la Londra, aeroportul Heathrow. Zborul a decurs cam așa: Bună ziua, bun venit la bord. Pregătiți-vă pentru decolare. Am ajuns deasupra stratului de nori, am petrecut acolo vreo 4-5 minute, după aceea am început coborârea. În total vreo 40-45 de minute. M-a încercat un sentiment extraordinar atunci când am coborât sub nori (care cred că erau la 50 de metri de sol) și am văzut mașinile circulând invers. Sentiment ce a revenit mai târziu când am auzit lumea vorbind. Mă pregătesc de 15 ani să ajung în UK și se pare că tot nepregătit am fost.

Partea interesantă acum urmează, pentru că numai câteva persoane știau care este destinația finală de azi: OXFORD. Acel Oxford, orașul ce găzduiește extraordinara universitate, acel Oxford prin care s-au plimbat Halley, Golding, Tolkien, Lawrence, Bhutto, Mr. Bean (aka Rowan Atkinson), visul, unicul. Asta pentru că marți am un al doilea interviu pentru o poziție aici. De fapt e al treilea, dacă iau în considerare interviul pe care l-am avut în toamnă (ce a rezultat într-o ofertă pe care însă nu o pot accepta pentru că nu este finanțată în totalitate) și cel preliminar, la telefon, de acum două săptămâni pentru această poziție. E un proiect destul de interesant, în care m-aș ocupa de celulele stem leucemice. Însă trebuie să fac o treabă bună marți.

După ce am ajuns, pe la 10, în hotel (impropriu spus hotel, este o casă pentru oaspeți) am tras un somn de vreo 3 ore. Trezit cu forțe proaspete am plecat să fac cunoștință cu visul.

Prima dată m-am oprit la un pub ( The White Horse) pentru d-ale gurii, iar după aceea am luat autobuzul spre Oxford (căci acum stau în Headington, pentru că e mai aproape de institutul unde am interviu - 10 minute de mers cu autobuzul până în centrul Oxfordului).

Am băut pentru prima dată ale (care în esența ei și a mamei ei tot bere este, însă cu un gust puternic de malț; drept urmare, nu aș recomanda-o unor doamne și domnișoare).

Da, se numește Bătrâna Găină Pătată/Pistruiată. Mi s-a părut deosebit de englez faptul că pe spate scrie că medicii recomandă băutul a maxim 3-4 astfel de beri pe zi pentru un bărbat (0,5 l, 5.2%).

După ce m-am cinstit sănătos, mi-am continuat călătoria.

Ăsta e turnul bisericii Sfintei Fecioare Maria, undeva chiar în buricul orașului. Am urcat până în turn, de unde am făcut poza următoare, ce înfățișează biblioteca Radcliffe (sau Radcliffe Camera):

În dreapta pozei de mai sus se află Colegiul All Souls, adică poza de mai jos (toți studenții universității din Oxford aparțin unui colegiu - multe vechi, unele mai noi, câteva zeci în total; fiecare colegiu are propria sală de mese, propria bibliotecă, propriul campus, exact ca în Harry Potter pentru cine e pasionat - ale cărui colegii de altfel au fost copiate după câteva colegii de la Oxford):

Colegiile nu pot fi văzute decât de afară pentru a acorda intimitatea necesară studenților. Am aruncat un ochi și în curtea Queen's College, cel care mi-a făcut mie oferta în iarnă, construit pe la 1300 și arată cam la fel, lucru care mi-a indus o activitate sporită a glandelor salivare (mai jos intrarea la Hertford College).

Intrarea în All Souls College:

Ultima fotografie a turului de azi este cu o parte a bibliotecii Bodleian (ce are ”doar” 11 milioane de volume).

Am văzut și o mireasă azi, căci te poți căsători la bisericile colegiilor, iar o sală din Bodleian era rezervată pentru o recepție.

Partea extrem de nasoală este că a mea cameră nu a rezistat minunățiilor spre care o îndreptam și a cam început să facă figuri, deci cred că nu voi mai putea face alte poze în următoarele zile. Decât cu ochii minții, dar nu știu unde se bagă USB-ul (și mi-e frică să întreb).

Pe mâine (poate)!

Jurnal de călătorie - Final german

Pozele sunt puține. Și nu cine știe ce. Pentru că în Gottingen ploua mai mult parcă decât în Rotterdam. Din 6 zile, în una singură nu a plouat. Așadar azi am încercat să trag niște cadre rapide, înainte să înceapă ploaia.

Orășelul e mic tare, dar e plin de tineri. Oricum dacă accept oferta primită de aici nu voi petrece prea mult timp în afara laboratorului. Fetița-statuie e Ganseliesel, sau fata cu gâștele. Se spune că este cea mai sărutată fată din lume pentru că tradiția cere fiecărui doctorand ce-și apără cu succes teza, devenind doctor, să treacă pe la ea să-i sărute obrazul din bronz.

Plec mâine din Germania așadar cu multe multe gânduri pe cap. Ieri, alaltăieri credeam că nu voi accepta această ofertă. Credeam că nu mi se poate oferi un proiect care să mă atragă atât de mult, de care să mă îndrăgostesc (căci da, pentru a băga orele infernale cerute aici trebuie să iubești ce faci). Astăzi aproape am rămas cu acel gând cât timp șefa grupului îmi spunea ce ar vrea de la mine, pe ce proiect de bază ar vrea să mă pună (destul de drăguț, dar cu o doză de îndoială). M-a plesnit peste față însă și cu un al doilea proiect, unul de mare risc (căci poate sau nu să iasă ceva din el), unul pe felia mea, unul pe care altcineva din grup nu-l poate face, unul care ar fi răspunderea mea și care poate avea niște rezultate foarte foarte tari.

Așadar am mult de gândit. Decizia nu va veni decât peste câteva săptămâni pentru că sâmbătă plec spre următoare destinație. Care va rămâne secretă până atunci.

Jurnal de călătorie - Best ... day ... ever

Ziua de azi nu a început într-un mod senzațional, ci cu un workshop despre un software de analizat imagini făcute cu microscopie confocală.

Partea cea mai și cea mai și cea mai și cea mai tare de azi a venit mai pe seară, la ședința celor din grupul în care vânez doctoratul. Pentru că-mi place la nebunie să-mi prezint munca (dacă nu mă laud eu, cine naiba s-o facă? - lăudat prin rezultate și muncă însă) și consider că nu există trăire mai faină decât cea pe care o simți atunci când te afli în față și vorbești, m-am oferit acum câteva săptămâni să prezint ce fac acum, pentru a-și face lumea (și șefa) o idee despre ce știu să fac, cât lucrez și ce rezultate am.

Treci printr-un orgasm intelectual atunci când, la finalul a 15-20 de minute, lumea începe să te aplaude. Și nu neapărat lumea, ci cercetători la Max Planck (semi-zei cel puțin). Cuvintele sunt prea puține pentru a descrie ce am simțit. Iar cireașa de pe tort a fost faptul că lumea a pus întrebări interesante și s-au arătat interesați.

Îmi place în Germania din ce în ce mai mult (Rotterdamul conduce însă în continuare, 3-2).

Jurnal de călătorie - Partea I

Scuzată a-mi fi întârzierea cu care scriu aceste rânduri. Imediat veți înțelege de ce a durat trei zile.

Ziua 1, 16 iunie
Ora 7 dimineața. ”Pi*da mă-tii de ceas, taci!” Înjurăturile mele însă s-au dovedit futile în fața încăpățânării tehnologice. Singura variantă ce a funcționat a fost o lovitură subtilă preluată din bagajul kung-fu-gistic al maestrului Bruce Lee. Să zic că ploua afară cu găleata e redundant, din moment ce stau în Rotterdam. Călătoria cu trenul a fost acceptabilă, însă diferențele între olandezi și germani sunt sesizabile de cum ai trecut granița. Prima dată însă trebuie să spun că am schimbat 3 trenuri pentru a ajunge în Gottingen. Primul, de la Rotterdam la Amersfoort (tren național), a fost lipsit de evenimente memorabile. Al doilea a fost un tren internațional, cu plecare din Amersfoort și aterizare în Berlin (pentru mine călătoria cu acesta oprindu-se la Hannover). Imediat după trecerea graniței (vorba vine, că trenul a plecat dintr-o stație olandeză și s-a mai oprit în una nemțească; ce fain e în Schengen) mi-am adus aminte că nu-mi place germana. Olandezii știu să se vândă. În tren conductorul anunța stațiile în olandeză, germană și engleză. Odata ce am trecut granița (schimbând conductorii și controlorii olandezi cu unii germani la primul stop nemțesc), au dispărut două limbi din peisaj: olandeza, care oricum nu mă ajută cu nimic, și engleza. Suferință mare. Asta însă nu ar fi fost nimic dacă ar fi fost un incident izolat. Ajung însă în Hannover și pierdut fiind în gara-mall (mai mult mall decât gară), am gândit să întreb pe cineva ce purta uniformă de unde-mi pot lua un bilet. Răspunsul a venit în germană. Pe de-o parte, poate fi bine pentru că astfel ești forțat de împrejurări să înveți limba (și am observat că dupa vreo 8-9 ani de nevorbit germană încă pot lega câteva cuvinte și pot chiar culege altele din conversațiile nemților).

Poate partea cea mai faină a acestei excursii este faptul că am putut spune la recepția hotelului: sunt X, am o cameră rezervată de Institutul Max Planck pentru Medicină Experimentală, al cărui invitat sunt. După această mare realizare a vieții mele am fost în institut să-mi cunosc posibilul viitor șef. Laboratoarele mi s-au părut destul de micuțe și am fost speriat puțin de numărul mare de psihologi care erau în grup. (În caz că nu am zis asta până acum - iar acum mi-e prea lene să caut să văd dacă am zis sau nu -, sunt la Gottingen pentru vânarea unui doctorat în institutul mai sus menționat, într-un grup ce încearcă să elucideze cauzele schizofreniei și să găsească posibile tratamente eficiente. Așadar ceva total diferit de ce fac acum, la master, și anume cercetare pe celule stem hematopoietice.)

Zilele 2-3-4
Vineri, sâmbătă și duminică am participat la un workshop al grupului respectiv, ce a prezentat schizofrenia într-o lumină cât de cât accesibilă și unui novice ca mine. Programul a fost destul de încărcat, de la 8 dimineața până la 6 seara (doar vreo 2 ore de pauză între), prezentări peste prezentări de dimineață și parte practică după-masă. Parte practică, apropo, în care am cunoscut un pacient schizofrenic (pe lângă multe alte chestii). Am discutat cu cei din grup, unora le place, unora parcă și nu prea, presiunea este imensă, deadlineurile sunt strânse, orele sunt lungi, bani sunt cu grămada (deși salariul unui doctorand este de 1080 de euro, în mână, cu câteva sute de euro mai puțin decât în Olanda). Mi s-a zis că dacă decid să vin aici, îmi pot lua adio de la o viață personală pentru că se cere muncă 24 de ore din 24, 7 zile pe săptămână. Fapt care în sine, nu-mi este o problemă pentru că oricum lucrez mult și acum.

Sâmbătă seară am fost cu o altă candidată (nu suntem competitori pentru că sunt bani pentru amândoi) și câțiva din grup la o bericică și la o mâncărică, toți mi s-au părut foarte de treaba.

Azi am avut examen, la finalul workshopului. Mi-ar fi fost aproape imposibil fie și de sperat acum câțiva ani că voi avea un examen la Max Planck. La mai multe!

Poze probabil pe marți.

Promo și publicitate

Îmi este tare greu să mă țin de cuvânt și să continui seria cu evoluționismul. Asta nu pentru că sunt în pană de idei, ci pentru că sunt foarte foarte foarte ocupat. Fie-mi Monstrul Zburător din Spaghete aproape, voi reuși.

Așa că până voi strânge minutele necesare simplificării explicațiilor experimentului cu E. coli, voi începe o nouă serie (încercăm un picture-in-picture). Pentru că în următoarele 2-3 săptămâni ajung la al doilea stop al unei călătorii începută acum mulți mulți ani.

Cam pe atunci când habar nu aveam să citesc, dar răsfoiam cărțile alor mei când își pregăteau lecțiile de a doua zi. Atunci m-a prins biologia în ghearele-i necruțătoare :) Nu m-am omorât cu învățatul vreunei alte materii. Mă rog, nici cu studiul biologiei nu m-am omorât până prin clasa a 11a. Să nu fiu înțeles greșit: nu aveam 4-5 pe linie. Ci mai mereu am învățat cât pentru 9-10, dar nu pentru a-mi potoli setea de cunoaștere. Sete care a venit ani mai târziu.

Văzându-mă față în față cu viața, am luat o decizie care în ochii mamei mele era egală cu o greșeală: am dat (și intrat, că doar cine nu vrea nu intră la o facultate în Românica) la Facultatea de Biologie. Din fericire nimeni nu a intervenit în procesu-mi de gândire. În anul I am văzut un poster ce prezenta un program de master în medicină moleculară, în Rotterdam, Olanda. Am ținut informația la loc ferit de razele soarelui și umezeală (conform indicațiilor), parcată undeva pe lângă occipital. A venit anul 3 de facultate, m-am înscris la acel program, neavând speranțe prea mari. 2 luni mai târziu am primit răspunsul: am fost acceptat. Amintindu-mi acum, realizez că așteptările mele erau inexistente. Vroiam doar să plec. Acest plecat a fost primul stop al acestei călătorii, începută acum mulți mulți ani.

Nu stau acum să mă plâng de cât de greu a fost (și nu acomodarea într-o altă țară sau limba sau oamenii sau dorul de casă, ci faptul că cercetarea făcută aici e la ani lumină de ce-am făcut în România), de cum speram să iau examenele cu 5 măcar, doar pentru a nu mă întoarce înfrânt într-un sistem de rahat, de cum am pus burta pe carte și am recuperat acei ani lumină în 4-5 luni, iar acum am un grant din partea Academiei Regale Olandeze de Arte și Științe. A fost greu, dar am reușit.

Iar încă din toamnă am început pregătirile pentru următorul stop: doctoratul. De aceea acest post. În următoarele 2 săptămâni voi merge unde nici cu gândul nu gândeam acum 5-6 ani. Speram, dar mi-era frică să sper prea tare.

Așa că acum vă voi lua cu mine, vă voi arăta poze și dacă trec printr-o pățanie, o voi povesti.

Prima oprire: joi, Gottingen, centrul Germaniei, Institutul Max Planck pentru Medicină Experimentală. Interviul prin telefon a mers bine (notă pentru sine: după ce termin aș vrea să scriu un post și despre cum se intră în contact cu șefi de laboratoare, ce se întâmplă la un interviu, cu tot cu sfaturi) iar acum voi merge acolo până pe 22 iunie pentru a cunoaște grupul, pentru le prezenta ce am făcut în ultimele 10 luni și pentru a vedea dacă-mi place sau nu aria lor de studiu (schizofrenia).

A doua oprire, spre care voi pleca pe 25 iunie, rămâne până atunci un secret.

Așadar ne recitim joi.