Despre religie și alte supersiții - Ipoteza Dumnezeu

În acest episod nu voi ataca defectele sau calitățile unui Dumnezeu biblic, Yahweh, sau Iisus, Allah, Zeus sau Baal.

În schimb, ipoteza sună cam așa: există un super-om, o inteligență supranaturală care voit a proiectat și creat universul cu tot ce e în el, inclusiv noi.

Seria asta va propune alternativa: orice inteligență creativă sau suficient de complexă pentru a proiecta ceva există doar ca un produs finit al unui proces extensiv de evoluție graduală.

Politeismul
Nu este clar de ce trecerea de la politeism la monoteism ar trebui considerată o îmbunătățire. Dar așa se întâmplă. Enciclopedia Catolică respinge atât politeismul cât și ateismul în 2 propoziții: ”Ateismul formal, dogmatic este auto-negat și niciodată nu a câștigat respectul unui număr considerabil de oameni. În aceeași situație este și politeismul, care deși poate fi acceptat ușor de imaginația oamenilor, nu poate satisface vreodată mintea unui filozof.”

Creștinii ar trebui să renunțe la acest raționament. Râuri de cerneală (și sânge) medievală au curs pentru analiza misterului trinității. Arius din Alexandria, în secolul patru nega faptul că Iisus este consubstanțial cu Dumnezeu (din aceeași substanță sau esență). Întrebarea logică ce urmează este: care substanță? Ce esență? Totuși această controversă a împărțit creștinismul în două iar împăratul Constantin a ordonat ca toate copiile cărții lui Arius să fie arse.

Așadar, avem un Dumnezeu în trei părți sau avem trei zei în unul? Din nou, Enciclopedia Catolică (nu am putut găsi un sinonim ortodox, dar ambele religii fac parte din creștinism) are un raționament tipic teologic (atenție, poate provoca explodarea capului): ”În unitatea Dumnezeirii sunt trei Persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, aceste trei persoane fiind distincte între ele. Prin urmare, în cuvintele Crezului Atanasian: Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu și Sfântul Duh e Dumnezeu, dar totuși nu sunt trei Dumnezei, ci unul singur.” Te doare capul?

Enciclopedia îl citează și pe teologul din secolul trei Sfântul Grigore Lucrătorul de Miracole: ”Prin urmare nimic nu este creat, nimic nu este interdependent în Trinitate: nimic nu a fost adăugat de parcă nu ar fi existat la un moment dat: prin urmare Tatăl nu a fost vreodată fară Fiu, nici Fiul fără Sfântul Duh: iar această Trinitate este de neclintit și de nealterat pe vecie.” Clar? Thomas Jefferson avea dreptate când spunea: ”Ridiculizarea este singura armă ce poate fi folosită împotriva unor propoziții neinteligibile. Ideile trebuie să fie distincte înainte ca rațiunea să acționeze asupra lor; și nici un om nu a avut vreo idee distinctă despre trinitate.”

Însă trinitatea este dusă mai departe de Romano-Catolici și ortodocși, căci se alătură și Fecioara Maria (o zeiță în toate în afară de nume, care probabil e pe locul 2 în topul rugăciunilor adresate). Dar asta nu e tot. Acestor 4 li se alătură o armată de sfinți, care dacă nu sunt semi-zei, cu siguranță sunt specialiști pe domeniul lor. Forumul comunității catolice (din nou, îmi lipsește fratele ortodox) listează 5.120 de sfinți, cu specializări în: dureri abdominale, traficanți de arme, oase rupte, geniști, boli ale sistemului excretor șamd. Adăugăm și îngerii și arhanghelii și ajungem la o ditamai grămada. Trebuie însă să recunoaștem că creștinii sunt specialiști în inventarea detaliilor și ținerea pasului cu tehnologia.

Trecând peste politeism și sutele de religii politeiste existente, va trebui să-mi cer scuze în fața cititoarelor pentru folosirea pronumelor în continuare. Dumnezeul biblic este clar bărbat iar toate pronumele referitoare la el sunt bineînțeles de sex masculin. Mi-ar fi plăcut să fie de gen neutru sau să nu aibă sex, însă se pare că nu pot evita asta. Dar până la urmă care e diferența dintre un bărbat inexistent și o femeie inexistentă?

De asemenea, cred că ai mei cititori nu cred în vreun bărbos ce stă pe un nor pufos și ne studiază. De aceea nu zăbovesc pe acest lucru. Această distracție (cu sensul de atenție greșit îndreptată) este mai rău decât irelevantă. Absurditatea ei este calculată astfel încât să distragă atenția de la faptul că orice fel de zeu este la fel de irațional.

Monoteismul
Cea mai veche religie abrahamică dintre cele trei existente, și în mod clar cea care le-a precedat este iudaismul. În timpul ocupării romane a Palestinei, creștinismul a fost fondat de Paul din Tarsus ca o religie mai puțin nemiloasă și mai puțin exclusivistă. Câteva secole mai târziu Mohammed și adepții lui s-au întors la monoteismul necompromițător și exclusivist al originalului iudaic, însă au bazat islamul pe o nouă carte, Coranul, adăugând o puternică ideologie militară pentru răspândirea ”noii” religii. Și creștinismul a fost răspândit cu sabia, încă din vremea lui Constatin, continuând cu Cruciadele, Conquistadorii și alte campanii misionare. În posturile următoare nu voi considera cele trei religii ca fiind separate decât dacă menționez asta. De asemenea, după cum am zis în primul post, mă voi concentra pe creștinism și mai ales ortodoxism pentru că-l cunosc mai bine. Despre budism și confucianism nu voi discuta pentru că le consider mai mult sisteme etice sau filozofii de viață, nu religii.

De ce este agnosticismul sărac?
Nu este nimic în neregulă cu a fi agnostic atunci când dovezile lipsesc într-un sens sau altul. Carl Sagan s-a declarat agnostic când a fost întrebat dacă există viață în altă parte a universului. Agnosticismul este o alegere bună în multe întrebări științifice, cum ar fi: ce a cauzat extincția din Permian? Ar trebui însă să fim agnostici și când vine vorba de religie și existența lui Dumnezeu?

Există două feluri de agnosticism: unul temporar, alegerea legitimă atunci când o întrebare are un răspuns, dar nu putem ajunge la el din lipsa dovezilor, din lipsa studiului lor sau din lipsa înțelegerii lor. Exemplul extincției din Permian cade în această categorie. Este un răspuns clar acolo, un adevăr, însă încă nu putem ajunge la el.

Agnosticismul permanent este pentru întrebări care nu vor putea primi răspuns vreodată, oricâte dovezi am strânge pentru simplul motiv că noțiunea de dovadă este inaplicabilă. Un exemplu este întrebarea filozofică (recent am aflat că e o dilemă filozofică, eu îmi pun această întrebare din copilărie): albastrul meu este același albastru pe care-l vezi tu? Sau albastrul tău este de fapt verde, dar ai fost învățat de mic că se numește albastru?

Agnosticismul permanent este legat de câțiva cercetători și alți intelectuali de întrebarea: există Dumnezeu? Din acest agnosticism trag însă eronat concluzia că existența sau inexistența lui Dumnezeu au o probabilitate egală.

Eu însă sunt de acord cu Dawkins, care spune că întrebarea referitoare la Dumnezeu aparține primei categorii de agnosticism. Fie există, fie nu. Este o întrebare științifică; într-o zi vom cunoaște răspunsul fără urmă de îndoială, dar până atunci putem aduce ca argument destul de solid legile probabilității.

De-a lungul istoriei multe întrebări considerate fără răspuns (ca aceasta) au primit unul. În 1835 de exemplu, filozoful francez Auguste Comte spunea că nu vom putea studia vreodată, prin vreo metodă, compoziția chimică a stelelor si structura lor minerologică. În timpul vieții lui Comte, Fraunhofer a folosit spectroscopia pentru a face exact acest lucru.

Să luăm un spectru de posibilități și să plasăm judecata umană despre existența lui Dumnezeu în liniile respective, între două extreme de certitudine. Spectrul este continuu, însă putem ”rupe” 7 pași:

1. Teiștii convinși. Probabilitatea ca Dumnezeu să existe este de 100%. După cum zicea C.G. Jung, ”Eu nu cred, eu știu.”
2. O probabilitate foarte mare, dar nu 100%. Teiștii de facto. ”Nu pot știi cu siguranță, dar cred cu tărie în Dumnezeu și îmi trăiesc viața presupunând că există”.
3. Peste 50%, dar nu foarte ridicată. Practic agnostic dar tinzând spre teism. ”Sunt foarte nesigur, dar tind să cred în Dumnezeu.”
4. Exact 50%. Agnosticii complet imparțiali. ”Existența sau inexistența lui Dumnezeu sunt la fel de probabile/improbabile.”
5. Mai puțin de 50%, dar nu foarte scăzut. Practic agnostic, dar tinzând spre ateism. ”Nu știu dacă există Dumnezeu, dar sunt sceptic.”
6. O probabilitate foarte scăzuta, apropiată de 0.Ateist de facto. ”Nu pot știi cu siguranță dar cred că Dumnezeu este foarte improbabil și-mi trăiesc viața ca și când nu ar exista.”
7. Ateiștii convinși: ”Știu că nu exista Dumnezeu cu aceeași convingere a lui Jung că există unul.”

Eu personal intru în 6-6.5. Aș fi surprins dacă mulți atei ar intra în 7, dar l-am pus pentru că am pus și 1. Iar în prima categorie sunt mulți, mulți de tot.

După cum am zis mai sus, faptul că nu știm încă cu siguranță dacă există sau nu Dumnezeu nu înseamnă că probabilitatea este de 50-50%. Nu știu dacă vedem același roșu și nu putem afla vreodată, însă șansele nu sunt 50-50%.

Deoarece existența unui zeu invizibil și de nedetectat (așa cum sunt toți, coincidență sau nu) nu poate fi demonstrată, ne uităm la probabilitate. Între noi fie vorba, asta este cea mai tare chestie reușită vreodată de religie: faptul că a convins lumea că nu cei care cred în Dumnezeu trebuie să-i demonstreze existența, ci cei care nu cred, inexistența. Lucru de altfel imposibil. Această eroare este magistral ilustrată de parabola ceainicului lui Bertrand Russell:
”Mulți ortodocși vorbesc de parcă e treaba scepticilor să demonstreze falsitatea unor dogme, și nu a dogmaticilor să le demonstreze. Aceasta este, bineînțeles, o greșeală. Dacă eu aș sugera că între Terra și Marte găsim un ceainic din porțelan aflat într-o orbită eliptică în jurul soarelui, nimeni nu mi-ar putea dărâma declarația, cu condiția să fiu suficient de grijuliu încât să menționez și că ceainicul este atât de mic încât nici cele mai puternice telescoape nu-l pot observa. Dar dacă aș continua spunând că din moment ce afirmația mea nu poate fi dovedită falsă, este intolerabil ca rațiunea umană să se îndoiască de ea, aș fi considerat pe drept ca vorbind prostii. Dacă însă existența unui asemenea ceainic ar fi atestată de o carte antică, predată ca adevăr sacru în fiecare duminică și inserată în mintea copiilor la școală, ezitarea de a accepta existența unui asemenea ceainic ar deveni un semn al excentricității și ar îndreptăți pe cel ce se îndoiește să se prezinte la psihiatru, sau la Inchiziție, în vremuri apuse.”

Variații pe această temă sunt multe: inorogul roz invizibil, intangibil și de nedetectat, monstrul zburător din spaghete, care are aceleași atribute.  Știm însă că nu există un ceainic, un inorog, un monstru zburător din spaghete, însă avem probleme în a extrapola inexistența lor în religie.

Mulți teologi moderni consideră că știința nu are nici o legătură cu religia și deci nu se poate implica în studiul existenței unei ființe superioare. Afirmație total stupidă, ce continuă liniile demult trasate. Nici un progres științific nu a fost făcut vreodată după un astfel de dialog: ”-Auzi, oare cum funcționează X? -Prin puterea lui Dumnezeu.” Un astfel de răspuns anulează din start orice nevoie de argumentare, orice sete a rațiunii pentru o explicație logică și simplă. Cum să nu se implice știința într-o astfel de întrebare? Dacă nu s-ar implica știința, atunci ce te face să crezi că religia poate răspunde unei asemenea întrebări?

Sunt absolut convins că dacă ar apărea fie și cea mai infimă dovadă științifică ce ar susține existența unei ființe superioare, aceasta ar fi aruncată în ochii ateilor.

Și să nu credeți că teologii respectă ce susțin. A fost făcut la un moment dat un experiment. Au fost luați niște bolnavi (aceeași boală, aceleași variabile) și împărțiți în două grupuri. Pentru un grup s-au rugat membrii unor biserici în fiecare duminică, pentru celălalt grup nu. Acest experiment vroia să arate puterea rugăciunii. Surprinzător (hahaha), nu a fost observată nici o diferență (1802 pacienți, 6 spitale, 2.4 milioane de dolari cheltuite pentru această porcărie - din partea unei fundații religioase). Experimentul a primit și o continuare: pacienții celor două grupuri au fost informați că fie se roagă cineva pentru ei, fie că nu (membrii celuilalt grup). Rezultatele acestui experiment au arătat însă o diferență. Însă nu este cea la care te aștepți: cei care știau că se roagă cineva pentru ei s-au însănătoșit mai greu decât cei care știau că nu se roagă nimeni pentru ei. Poate din cauza stressului, poate din cauza lipsei efortului depus pentru a se face bine.

Revenind în loc de încheiere la răspunsul lui Carl Sagan, bănuiesc că răspunsul lui astăzi ar fi altfel. Apariția vieții implică anumite condiții. Presupunând că șansa ca pe o planetă să fie îndeplinite toate condițiile (temperatură, compoziție atmosferică, etc.) este de 1 la un miliard, tot ar exista 1 miliard de planete pe care e posibil să găsim viață. Totul ține de probabilitate. Iar probabilitatea ca un creator să existe este extrem de mică din simplul motiv că acel creator ar fi trebuit creat la rândul lui sau ar fi trebuit să evolueze dintr-o formă inferioară.

În episodul următor, dovezile pentru existența lui Dumnezeu.

Despre religie și alte superstiții - Respect meritat?

Julian Baggini: ”Ce cred mulți atei este că deși existența în univers este doar fizică, din aceasta prind viață minți, frumusețe, emoții, valori morale - pe scurt, întreaga serie de fenomene care dă bogăție vieții umane.”

Despre religie și alte superstiții - Prolog

Încep această serie din mai multe motive. În primul rând, la fel ca în cazul seriei despre evoluție, aș vrea să trezesc rațiunea. În al doilea rând pentru că mulți dintre cei care se consideră credincioși (și mai ales ortodocși) nu știu de fapt în ce cred. Iar în al treilea, însă cu siguranță nu în ultimul rând, pentru că mulți nu știu că au și varianta de a nu îmbrățișa vreuna din religii.

Deznodământul ultimelor 3 săptămâni

După ce m-am plimbat ca vodă prin lobodă pe la un Institut Max Planck si Oxford, lucrurile s-au mai clarificat zilelele trecute. Și dacă unele s-au clarificat, altele sunt mai tulburi ca niciodată.

Nu am primit a doua ofertă la Oxford. Ar fi fost chiar culmea să fi intrat la Oxford de două ori într-un an. Probabil ăsta mi-ar fi fost sfârșitul deoarece nu cred că m-aș fi trezit din beție :)

Chiar dacă am primit această veste, am refuzat oferta venită de la Max Planck. Mi-a plăcut grupul, mi-a plăcut șefa, mi-au plăcut proiectele propuse, însă intuiția mi-a spus să nu accept. Poate pentru că doar mi-au plăcut și nu m-am îndrăgostit până peste cap de ele. Oricare ar fi explicația, emailul de refuz este trimis.

Am ajuns astfel la o singură variantă. Să rămân la Erasmus, tot în Institutul de Celule Stem, într-un grup care lucrează pe celule stem embrionare și care are o poziție disponibilă. Sunt foarte mulți aplicanți, să văd ce-o ieși. Partea faină e proiectul, din care pot ieși câteva articole tari, poate chiar un Nature-două. Din două una: fie primesc această poziție și plec la post-doc la Oxford (sau Cambridge, nu mă deranjează, însă mie-mi place Oxford mai mult), fie nu o primesc și atunci mai încerc în toamnă la Oxford, Cambridge și poate Edinburgh (deși pot ajunge acolo și acum, e doar o variantă de rezervă).

Așadar obiectivele mele rămân aceleași. Asta deoarece cu cât ți le schimbi mai des, cu atât mai mult înseamnă că nu reușești să ți le atingi.

Asta doar dacă nu cumva are vreunul din cititorii mei 40.000 de lire rătăcite undeva prin casă și este dispus să mi le dea mie pentru a semna contractul pentru prima ofertă primită de la Oxford.

Evoluția - Punct final

Pe lângă selecția naturală pe care am văzut-o ieri (și nu pot accentua destul de tare și prin destule repetiții ce e selecția naturală: propagarea non-întâmplătoare a unor mutații aleatoare SAU propagarea și acumularea caracterelor îmbunătățite în defavoarea celor care aduc un dezavantaj), mai avem si selecție sexuală.

Evoluția - Partea a IVa

Încet-încet ne apropiem de finalul acestei serii. În penultima parte vom vorbi despre evoluția observată în laborator, fără intervenție antropică sau supranaturală.

Este vorba despre experimentul evoluției pe termen lung a Escherichia coli, experiment pornit de Richard Lenski, încă în derulare și pornit în 1988. Este un experiment ce urmărește modificările genetice în 12 populații aproape identice (și veți vedea de ce aproape) de E. coli. În februarie 2010 s-a ajuns la generația cu numărul 50.000.