Acum vreo 2 săptămâni am fost invitat la un simpozion al Institutului de Cercetare a Celulelor Stem Erasmus. Invitați unul și unul, printre care și Austin Smith, de la Oxford. Să fii în preajma lui e aproape ca și cum ai fi în preajma adevăratului Moș Crăciun. Intimidant, dar foarte foarte tare.
După discursuri și sesiunea de postere, am fost la o bere/un vin cu viitori mei colegi de laborator, împreună cu viitorul meu supervisor. Toți (în afară de mine) fie la doctorat, fie post-doctoranzi. Stăm noi și vorbim despre nimicuri pentru câteva minute când unul din capătul opus al mesei mă întreabă:
- Și tu de unde ești?
- Din România, răspund eu cu glasul stins...
- Aaaa, ce tare, știu câteva cuvinte în română.
- Da?????? Ce cuvinte?
(acum țineți-vă tare de tot)
- Pupic pula mea.
Este firesc că tot ce băusem se grăbea spre diverse orificii parcă n-ar fi putut apuca ziua de mâine. Se pare că sintagma ”pula mea” a ajuns pe plan internațional datorită/din cauza filmului California Dreamin', căci acest doctor de acolo o auzise. Însă partea tare nu s-a terminat. Ceilalți, văzând că eu mă stric de râs iar supervisorul meu (care e tot din România, însă plecată din țară din liceu) roșește, au început:
- Cum ai zis? piula mea? pola mea?
- P U L A M E A, zice respectivul doctor, vinovatul.
După ce toți au prins expresia, am fost nevoit să le explic ce înseamnă. Pauză de concentrare, urmată de:
- A, la mine în Polonia se zice așa (am uitat cum :D)
- Da, la noi în Olanda e așa...
- În Iran e altfel...
- În Grecia avem ceva asemănător...
- În Franța sună cam așa....
Concluzia e că, spre uimirea mea, se pare că da, și cercetători de cel mai mare nivel și din diverse colțuri ale lumii vorbesc despre aceleași lucruri ”lumești” atunci când se strâng la o ieșeală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu