În lume sunt mii de locuri ce nu numai merită vizitate, ci pe care e musai să le vezi. În facerea unora omul nu a avut vreun cuvânt de spus. În facerea altora însă, da. Povestea următoare are un personaj principal din a doua categorie.
Suntem înconjurați de locuri de care aflăm din cărți, ni le imaginăm, le atingem uneori în vis, locuri de care ne spun prietenii, locuri pe care le cunoaștem nici noi nu știm de unde. Energia fiecărei amintiri pe care ne-o facem, fiecărei conexiuni neuronale ce ne va permite peste ani să extragem ADN-ul tuturor trăirilor noastre nu cred însă că ține atât de ce vezi, cât mai ales de persoana cu care împarți în covalență respectiva călătorie (fie ea vizuală, auditivă, olfactivă, senzorială, gustativă, intelectuală). Vederea Big Ben-ului este biologic aceeași pentru oricine. Experiența fiecăruia este însă sculptată de zig-zagul personalității celei/celui/celor cu care o împarți.
Avem talentul de a ne da seama prea târziu de brevitatea vieții. Ne petrecem majoritatea timpului ca omizi captive într-un borcan, plutind pe-o apă. O bună parte din viață nu avem puterea de a împinge respectivul container în nici o direcție. Când suntem tineri, când n-avem bani, când amândouă sau mai știu eu ce... La un moment dat însă, ne metamorfozăm. Devenim fluturi și consumăm fiecare Joule pentru a zbura cât mai departe, iar atunci când realizăm că n-o putem face acolo unde vrem, pentru a ne lovi de borcan, poate-poate îl împingem până unde ne este dorința. Niciodată însă nu vom reuși. Lumea asta e prea mare pentru a putea ajunge peste tot. Și atunci nu ne rămâne decât să găsim alte borcane de care să ne alăturăm și cu care să călătorim în locuri. Pentru a te simți bine, trebuie însă să te alături celor mai colorați fluturi.
Eh, în ultimele două zile m-am plimbat prin marele și frumosul Paris alături de unul dintre cei mai frumoși fluturi pe care-i cunosc. Nu puteam cere mai mult. Nu sunt înconjurat de multe borcane, însă în ele cred că găsesc cei mai frumoși oameni. După 10 ani de caleidoscop (și după o negociere cruntă :P), am onoarea de a anunța prima colaborare a Blogului cu Vopsea. Cu cine? Cu cea cu care voi împărți mereu Parisul, Orbita cu Vopsea.
Nu știu, nu am idee dacă am ”scăpat” personajul principal prea devreme. Posibil. În ultimele 48 de ore, Parisul a fost al meu. Și am încercat să fac fiecare secundă să conteze. Iar asta n-a fost greu, cât timp ghid mi-a fost Orbita. Și ce ghid!
Ziua de vineri a început pentru mine atunci când m-am dat jos din tren, seara, după un drum de două ore și jumătate, în Paris Nord. Nu știam (și nici nu-mi doream să aflu atunci; faptul că am aflat acum și știu simt că întregește cumva ultimele două zile) că aveam să petrec una din cele mai frumoase perechi de zile. Primul contact cu metroul parizian, întâlnirea cu Orbita.
Sâmbătă a fost adevăratul tur de forță. Ținând cont că la 10:30 eram încă la coadă la catacombe, speranțele mele de a vedea cât mai mult din Paris se diminuau. Nu mă puteam înșela mai tare. Însă trebuie să călătorim prin amintiri încet. Catacombele și osuarul sunt pe lista mea cu lucruri pe care trebuie neapărat să le văd de când am citit un articol despre ele în National Geographic, acum câțiva ani. Nu m-au dezamăgit. Recomand turul oricui nu are vreo problemă cu a merge printre mii și mii și mii și mii de oase. Experiența îți trezește mai toate simțurile și declanșează o explozie de gânduri. Scriam piese de teatru despre fiecare craniu în care vedeam urma unui glonț (dacă o făceam pentru toate eram încă acolo) - ăsta a trădat, ăsta probabil a murit în urma unui duel pentru inima unei curtezane, asta a fost probabil mult timp vânat de poliție. 6 milioane de schelete din nu mai știu câte cimitire, toate mutate în subteran, în fostele mine de piatră.
Următoarea oprire a fost la Muzeul Louvre. Imens înseamnă prea puțin pentru cât e acel muzeu. Ochii îți sunt ispitiți în dreapta, în stânga, în sus, peste tot. Fiecare celulă fotoreceptivă este absorbită de unde și particule luminoase pe care nu le-a mai cunoscut vreodată. De la apartamentele imperiale, la exponatele din Imperiul Roman, Grecia Antică, Egipt, Mesopotamia, Oceania și Americi, sculpturi, picturi, țesături. Coroanele imperiale, Venus din Milo, Gioconda, codul lui Hammurabi, cam toată aripa dedicată Egiptului sunt obiective pe care toată lumea ar trebui să le vadă, însă puțini, poate prea puțini au norocul s-o facă. Este cred singurul muzeu pe care l-am văzut până acum (și am văzut câteva) pe care l-am simțit ca o mașină a timpului. Una ce merge însă doar înainte căci fără să-mi dau seama au trecut multe ore. Oprind la o cafea, am dat și peste o priveliște cel puțin interesantă. După cum a spus Orbita, așa ceva te-ai aștepta să vezi mai degrabă în Amsterdam, nu în Louvre. La ieșire am dat de o ceainărie superbă (Mariage Freres) printre magazinele din subsolul muzeului. Am considerat că o astfel de zi nu merită decât un ceai foarte fin, așa că mi-am cumpărat Marco Polo, un ceai alb (testat în aceeași noapte, foarte foarte bun). Am rămas uimit când am văzut în vitrină ceai cu aur și ceai cu argint. Astea vor rămâne pentru data viitoare :). La ieșire, mintea mi-a fost amorțită de vederea turnului Eiffel. Mi s-a părut incredibil cum o construcție din metal poate naște trăiri atât de puternice. Sunt grinzi de oțel (prelucrat în România - mersi Orbito) cărora li s-a dat o formă și totuși eram în altă parte. Unul din cele mai cunoscute simboluri din lume a impresionat un rațional.
După o scurtă plimbare prin Grădinile Tuileries, însoțiți de câțiva stropi rătăciți de ploaie, am ajuns în Place de la Concorde, locul decapitării Mariei Antoinette. Pe jos, podul Alexandru, până la turn. Magnific e puțin spus. Copleșitor, pentru că doar eram în Paris. Am făcut câteva poze dar am decis să nu urcăm pentru că am fi așteptat prea mult. Așa că am mers la Trocadero pentru o perspectivă mai bună. Acolo era fan zone-ul campionatului european de fotbal. Da, am asistat neputincios la surprinzătoarea înfrângere a Olandei. Fiind extrem de afectat (a se citi cu sarcasm), am întors decizia luată mai devreme și ne-am pus la coadă. După vreo două ore și un hot dog, eram în vârf, în poate cel mai bun moment al zilei pentru urcat: la apus. Am prins puțin din zi, am prins puțin din noapte, am băut un pahar de champagne (ocazie specială). Ziua se terminase.
Ultimele ore, în ziua de duminică, au fost petrecute cu aceiași ochi mari, însă și cu regret că parcă s-au dus totuși prea repede. Am văzut castelul lui Josephine, bazilica Saint Denis, unde sunt îngropate multe capete încoronate ale Franței. Am fost la Sacre Coeur, am băut ceva în Montmartre. Orbita a plecat cu o oră înaintea mea așa că eu am mai rătăcit puțin. Am ajuns până la Notre Dame pentru că nu puteam pleca din Paris fără să fi văzut catedrala. Parcă pentru a-mi da de înțeles fără urmă de îndoială că mini-vacanța s-a cam terminat, paznicul de la intrarea în catedrală mi-a spus că nu am voie cu bagajul înauntru și nici n-am unde-l lăsa. Așa că Notre Dame rămâne pe data viitoare. Însă arhitectura ei este de asemenea uimitoare. O clipă de zărire a turnului, acum mic, undeva în depărtare și înapoi în gară, unde acum trăiam într-o continuă buclă ultimele 48 de ore. Călătoria s-a terminat, trenul a ajuns în gara din Rotterdam.
Poate în curând despre celelalte călătorii ale mele din ultimele două luni (Amsterdam, Delft, Haga, Dusseldorf).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu