Istoria înjurăturilor românești - Partea I

Românul este legat de înjurătură de o prietenie cel puțin la fel de lungă ca cea cu râul și ramul. Alături de țuica și vinul de casă, asta cred că este o caracteristică definitorie a poporului nostru. Nu-i de mirare atunci că de-a lungul veacurilor ingredientele și formulele înjurăturilor noastre s-au schimbat la fel de mult ca rețeta unei țuici făcută în cazanul din curte: aproape deloc.

Italianul Anton Maria del Chiaro, secretarul personal al domnitorului Constantin Brâncoveanu, scria în 1718: ”Valahii sunt de un temperament vioi, voinici și rezistenți la oboseală, și obișnuiți de mici cu călăria. De multe ori am remarcat curiosul spectacol, cum baieți de 7-8 ani, călari, conduceau grupe de cai la adăpat, iar dacă vreun cal se abătea din grup, băiatul îl rechema strigându-l cu înjurături triviale, iar dacă nu izbutea, începea să plângă continuând totuși pomelnicul de îmjurături obscene, fără însă să cunoască înțelesul lor. În popor părinții înșiși își deprind copiii cu înjurături și se delectează când aceștia descurcă primele silabe din expresii triviale, măgulindu-se chiar când combină noi înjurături. În timpul celor 7 ani de ședere în Valahia n-am avut ocazia să aud că cineva să fi fost pedepsit pentru înjurături, fie de către instanțele judiciare sau de cele bisericești.”

Conform istoricului Adolf Armbruster, românii au reușit să-l învețe să înjure până și pe împăratul austriac Iosif al II-lea, care a reușit să-și oripileze imperiala mamă Maria Tereza. În orice caz, sașii trăitori pe pământurile Transilvaniei s-au întrecut în a consemna pentru posteritate probe ale ocărilor valahe. Românii înjurau la necaz, la furie sau pentru a-și exprima satisfacția față de dispariția unui dușman. Mai foloseau cuvinte deocheate și în versurile populare consemnate de istoricii și folcloriștii germani. Din păcate, aceste versuri nu și-au făcut loc în manualele școlare contemporane.

Documente din arhivele Brașovului au păstrat multe înjurături românești. În 1719, în familia călăilor brașoveni au avut loc mai multe certuri. La un moment dat a dispărut Gligore, fiul călăului Biță. Țiganul Dodoc a fost auzit spunându-i călăului Palko că ”Dumnezeu mi l-a dat pe mână și acum e mort” iar Palko a răspuns: ”Fute-i-aș muma lui acolo unde zace”. Înjurătura a fost consemnată în procesul verbal al anchetei în limba română cu alfabet latin. În scrierea gotică, folosită pentru limba germană, formula a devenit: ”Futye as mume alluj akolo undye zacse”.


Alte câteva ocări românești au fost înregistrate într-un proces din 1725 dintre Gheorghe Stoie și Vlad Țiganul. Acesta din urmă se afla în Piața Sfatului din Brașov alături de Dumitru Mucea, Vasi Arbeș și Petru Ciuta, iar când l-a văzut pe Gheorghe Stoie venind dinspre Șirul Grâului i-a strigat în bătaie de joc: ”Scoală-l din morți pe taică-tău Tănase că îți merge mai rău decât lui”. Gheorghe Stoie i-a răspuns lui Vlad Țiganul: ”Stai să vezi ce-ți dau, cioară spurcată!”, iar funcționarul saș a consemnat cuvintele românești în forma csoare spurkate. Replica lui Vlad Țiganul nu a întârziat, acesta spunându-i lui Gheorghe Stoie ”ke futte sche tata sche muma”. Funcționarul saș a adăugat că acțiunea lui Vlad Țiganul asupra părinților lui Gheorghe Stoie va fi dusă la îndeplinire ”schen kur”.


Mâine, partea a 2a.